Provizorat, de Gabriela Adameșteanu

1. Provizorat: un roman istoric plasat în comunism

2. Dragostea ca forma de refugiu in fata brutalității ideologice comuniste

3. Dosarul: piatra invizibilă purtată în jurul gâtului

4. Caius Branea: vectorul de imagine al unei clase sociale nefericite

5. Adameșteanu: debutul din umbra colegilor de generație

6. Povara succesului

1. Provizorat: un roman istoric plasat în comunism

Nu putem recepta romanul Provizorat în afara cadrului istoric în care acțiunea se petrece, fără a reflecta asupra acelei epoci o lumină ce aprofundează contextul istoric. Nu putem face abstracție de această realitate istorică, politică, economică, de această realitate a lagărului socialist.

Zugrăvirea mediului social istoric face în continuare parte din rețetă. Ceea ce nu exclude – n-a exclus-o nici înainte – universalitatea. Dacă universal-uman nu e, nici roman nu e” ; „Realitatea se istoricizează, devine socială și politică, legată mai strâns de viața cotidiană a oamenilor, priviți că indivizi reali și localizați, dependenți – etnic, moral, religios- de contextul în care autorul îi situează. ¹

Vedem astfel cum între aceste elemente, în romane de asemenea factură, literarul pur, cu socialul, cu istoricul, cu politicul interferează; ele nu pot fi desprinse unul de celălalt. Ținând cont de acestea, putem înțelege dintr-o operă literară ce s-a întâmplat în România socialistă a anilor 70 mai bine decât dintr-o carte de istorie. În ciuda faptului că romanul Provizorat a fost publicat după Revoluție, în anul 2010, realitatea în care se petrece acțiunea este mult mai relevantă decât anul în care a fost publicat romanul.

Transformarea romanului plasat în comunism în roman istoric poate fi urmărită în Provizorat (2010) de Gabriela Adameșteanu (n. 1942). Cartea, o cronică de familie, pornește de la aventurile sentimentale din anii ’70 ale protagonistei Letiția Arcan, angajata unei edituri care își înșală soțul cu un coleg de editură (fiind seminarizată de acesta în pat pe teme politice ca Ela de către Ștefan Gheorghidiu în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), pentru a se întoarce în timp, în complicații ani ’40-’50, de la dictatura legionară până la stalinism-dejism, reconstituind din fragmente un stufos dosar familial și ideologic. În momentul publicării romanului, comunismul anilor ’70 se transformase în istorie în aceeași măsură ca legionarismul anilor ’30-’40. ²

Logica de funcționare a unei societăți contribuie la cauzalitatea romanului realist. Logica romanului realist este imediat accesibila. Suntem foarte conștienți că și în cercul oamenilor pe care îi cunoaștem, am distins și noi anumite tipuri umane, am asistat la trădări, înșelătorii, iluzii pierdute, am observat tipare de comportamente, am văzut oameni obsedați de funcții, oameni obsedați de bani, avari, mondenități etc. Un romancier realist are această putere de a transforma și de a organiza toate aceste lucruri într-un sistem, într-un univers epic, într-o carte de proză în care toată această paletă caracterologică capătă o coerență, în care lucrurile se întrepătrund și se justifică unele pe altele într-un regim al verosimilității absolute. Asta se întâmplă și în Provizorat, al Gabrielei Adameșteanu. Chiar dacă nu am trăit vremurile respective, ne devine foarte accesibilă realitatea sufocantă a personajelor. Putem înțelege căsnicia nefericită a Letiției, putem aprecia și identifica legătura spirituală profundă pe care Letiția o leagă cu Sorin. Putem înțelege suferințele lui Caius sau zodia fricii în care trăiesc protagoniștii, putem înțelege disimularea la care trebuie să recurgă pentru a-și menține relația secretă și a nu păta mai mult dosarele deja proaste.

2. Dragostea ca formă de refugiu în fața brutalității ideologice comuniste

Ce face Letiția Branea? De ce se numește Provizorat? Cum rezistă la presiunea sinistră a unei epoci?

Letiția Arcan, personajul central al romanului este angajata unei edituri și are o relație adulterină cu Sorin, colegul ei. Clădirea în care lucrau, Casa Presei, fosta Casa Scânteii, de la ziarul ideologic comunist Scânteia, îi strivește prin ambient pe cei care lucrează acolo. Denumirea clădirii în care lucrează cei doi nu este niciodată menționată în roman, Gabriela Adameșteanu alegând să se refere la acel loc folosind cuvântul Clădirea, cu majusculă. Clădirea Gabrielei Adameșteanu exprimă o stare de spirit a epocii, emanând o energie sufocantă, schilodind sufletele și mințile celor care lucrează acolo. Regăsim acest personaj în trei romane ale Gabrielei Adameșteanu. În romanul de debut al autoarei, era Letiția Arcan, o tânără studentă care urma studii de filosofie. În Provizorat, este Letiția Branea, cea care a scăpat de sufocarea provinciei prin căsnicia cu Petru Arcan, un mic boss al socialismului dâmbovițean, amic cu protipendada roșie din Primăverii, lector cu perspective frumoase în carieră³ , iar în romanul Fontana di Trevi regăsim același personaj în libertate, după Revoluție. Parcurgând aceste trei romane, avem un saga istoric, urmărind evoluția unui singur personaj, fiind o performanță unică în literatura romană. Căsnicia celor doi nu era una fericită, Letiția ajungând chiar să-l disprețuiască profund pe soțul ei, acesta fiind indolent, violent, insensibil, având impresia că o deține pe Letiția.

Și noaptea, în patul conjugal, după câte o repriză sexuală, cufundat într-un somn de proprietar satisfăcut.⁴

O deprimă umilința loviturilor cu care s-au încheiat certurile din ultima vreme și vulgaritatea situațiilor în care tot mai des se trezesc amândoi: bărbatul grosolan în care se transformă Petru după ce bea și femeia încrâncenată, dar care nu se apără de lovituri, poate ca să nu-l întărâte, poate pentru că se vede singură, din afară, cu un ochi dezgustat. ⁵

Acțiunea romanului se conturează în jurul adulterului. Pe această relație de adulter crește foarte frumos o poveste de dragoste autentică, o iubire adevărată. Fiecare dintre ei se simte ca un orfan. Un receptor ceva mai superficial ar putea fi tentat să creadă că în jurul unui adulter nu poate înflori o poveste de dragoste frumoasă, autentica și demnă de a sensibilă. Apelând la teoria impersonală a artei, o operă de orice fel nu este importantă prin tematică, ci prin valabilitatea estetică. Spectatorul intră într-o lume a ficțiunii și se impersonalizează prin delectare estetică. Cititorul pătrunde o lume. Dacă cerem unui autor să facă o galerie de personaje exclusiv pozitive, cu personaje care sunt cinstite, pure, inocente, și urmează un cod moral imaculat, literatura sărăcește mult prin această purificare. Deși povestea se consuma într-un tablou trist, iubirea lor înnobilează și luminează acea garsonieră lipsită de armonie și căldură. Gabriela Adameșteanu reușește să facă o radiografie foarte frumoasă acestei iubiri. Observăm cât de frumos scrie Adameșteanu despre Sorin și despre relația lor provizorie:

Dragostea de la 9.30 la 13.30 este pariul tău, absolutul se poate travesti și așa, Dumnezeu poate coborî și în camerele împrumutate, cu scrumiere pline de mucuri și pahare cu Bitter românesc ⁶

Mai erau însă și clipe prea lungi pentru puținul timp împreună, când tăceau. Nu se îndurau să spună tot ce le trecea prin minte ca să nu-l rânească pe celălalt sau că să nu-l piardă (…) Nimic nu i se părea Letiției mai interesant în această lume decât să știe ce face Sorin, minut de minut.⁷

Pentru că amândoi se așteptau ca totul să se termine de la o săptămână la alta, întâlnirile au luat culoarea unei scurte fericiri, la fel de mișcătoare ca și curgerea orelor, nefirești pentru obiceiurile lor. Făceau dragoste de mai multe ori, mâncau împreună salam de Sibiu și mușchi afumat cu pâine, beau, încurcând între ei paharele, trăgeau, pe rând, din aceeași țigară și, îmbrățișați, cu o mână sau un picior amorțit, prins sub trupul celuilalt, vorbeau despre întâmplările din Clădire⁸

Cei doi îndrăgostiți știau că relația lor este provizorie. Se bucură de fiecare secundă pe care o petrec unul în compania celuilalt, își menajează sentimentele, se ascund de presiunea problemelor cotidiene. Între pereții garsonierei aparent lipsită de orice grație, cei doi găsesc alinare.

3. Dosarul: piatra invizibilă purtată în jurul gâtului

Condiția personajului din epoca totalitară stă sub zodiacul dosarului. Ce semnificație avea acest cuvânt cu o conotație aparent neutră? Era ceva terifiant, care se regăsea pe orice traiectorie și nu putea fi ocolit în niciun fel, compus din niște documente compromițătoare (de exemplu, dacă aveai o rudă fugită în străinătate; strămoșii tăi fuseseră burghezi; dacă erai divorțat etc.). Dacă aveai un dosar prost, n-aveai șanse să avansezi, să găsești un serviciu mai bun, să ți se accepte o excursie în afara țării. Ca să scape de dosar, unii deveneau informatori. Vedem astfel cum dosarul devine un fel de element al destinului care îți gravează traiectoria existențială. Letiția și Sorin aveau dosare proaste. Orice pas greșit putea fi elementul care se adăuga la dosarul deja prost. Regăsim termenul dosar de peste 100 de ori în Provizoratul Gabrielei Adameșteanu. Vedem cum un dosar nepătat devenea o condiție necesară pentru a avea o funcție respectabilă:

De ce a trebuit eu să plătesc pentru viețile lor încurcate cu divorțuri și închisori, cu trădări și remușcări? Ce am primit eu de la ei? Un dosar prost, care face să-mi bată inima când văd o uniformă albastră de milițian, și reproșurile lui Petru că păcatele familiei Branea îi strică lui cariera! ⁹

Riscul la care cei doi îndrăgostiți clandestini se supun este unul uriaș, conturând și mai frumos înflorirea iubirii lor sincere. Cu toate că orice pată în plus la dosar le putea aduce probleme inimaginabile, cei doi își asumau acest risc, fiind total conștienți de eventualele consecințe.

4. Caius Branea: vectorul de imagine al unei clase sociale nefericite

Caius Branea ducea o viață fără griji, era un om respectat și invidiat în lumea bună. După anul 1956, mulți intelectuali au fost condamnați pentru că reprezentau figuri ale burgheziei interbelice, nu din cauza vreunor cuple individuale, ci din cauza unui stigmat al unei clase sociale din care făceau parte.

După Revoluția din Ungaria din anul 1956 au fost condamnați foarte mulți artiști și reprezentanți ai burgheziei interbelice. Lista acestor asupriți pe nedrept asimilează nume precum Noica, Pilat, Paleologu, Ion D. Sîrbu, toți arestați în urma unor culpe fabricate, imaginare. În faza reformistă a lui Dej, care a început în 1963, aceștia au fost eliberați. Cei arestați în ’48, la instaurarea comunismului, au stat 15 ani în închisoare, iar cei din lotul 57-58, au stat 6 ani.

Ce legătură are, totuși, Revoluția din Ungaria cu transformarea lui Dej într-un tiran fără scrupule? Dej a vrut să monopolizeze puterea, a vrut să arate că el deține puterea supremă, că poate controla pe deplin modul în care oamenii gândesc și acționează, că în România socialistă nu poate exista vreodată loc de revoluție.

Caius era secretar de stat în guvernul lui Antonescu și fusese ridicat din locuința lui, actualmente a Letiției, în toamna anului 1944. A fost dus la închisoarea Jilava și a fost judecat și condamnat în Procesul Criminalilor de război.

Adameșteanu îl portretizează pe Caius după anii de închisoare fără niciun fel de menajament, pentru a ne face o idee despre efectul pe care închisoarea comunistă o avea asupra acestor figuri neobișnuite cu brutalitățile și nenorocirile la care au fost supuși. Ne arată cum, după închisoarea comunistă, Caius se transformă complet din tânărul englezit, cu părul blond și des, rebel¹⁰ devenind de nerecunoscut.

Scheletic, cu ochii măriți pe fața pământie, vorbea fonfăit, stropind cu salivă printre dinții lipsă. Era alb tot, iar chelia nu îi era în creștet, ci în jurul urechilor, unde nu îi mai crescuse părul care îi fusese smuls, la anchete, fir cu fir. ¹¹

Caius este descris cu niște detalii absolut teribile, înfiorătoare. Acesta era efectul pe care închisoarea comunistă îl avea asupra oamenilor. Dinu Pilat și Vasile Voiculescu pot fi exemple relevante din viața reală, comparabile cu personajul Gabrielei Adameșteanu, cei doi găsindu-și sfârșitul la doar câteva luni de la eliberarea din închisoare.

5. Adameșteanu: debutul din umbra colegilor de generație

Gabriela Adameșteanu a debutat cu un roman foarte bine receptat de critici, Drumul egal al fiecărei zile, la jumătatea anilor 70. Totuși, nu i-a fost deloc ușor să intre în canonul literar al acelei epoci. Gabriela Adameșteanu a avut neșansa de a se lansa la scurt timp după nume precum Dumitru Radu Popescu, Breban, Buzura, Fănuș Neagu. Aceștia deveniseră niște vedete în epocă, în contextul liberalizării. Îi era dificil să se impună și din cauza stigmatizării, femeile fiind de la început fixate într-o preconcepție de anumiți critici.

Nu depinde de noi alegerea timpului în care trăim. Tot ce putem face este să ne adaptăm. Capacitatea de adaptare este cea care face diferența. Unii reușesc să se muleze pe particularitățile noului moment istoric, alții nu. Sunt destui, poate cei mai numeroși, care nici măcar nu-și propun acest lucru. Sunt conștienți de schimbarea standardelor istorice și își închipuie că timpul stă pe loc. Timpul nu stă niciodată pe loc. E adevărat că mișcarea nu e uniformă, cum spun fizicienii, nici accelerată în toate cazurile, cel mai firesc este s-o considerăm aleatorie. Însă hazardul nu este altceva decât precaritatea unităților noastre de măsură.¹²

Primul roman al Gabrielei Adameșteanu (Drumul egal al fiecărei zile, 1975), remarcabil în multe privințe, nu vine pe un teren gol. Între proza generației ’60 (generație care e în definitiv și a Gabrielei Adameșteanu, dacă judecăm după vârstă și nu după tardivul ei debut) și proza generației ’80 se petrece o metamorfoză interesantă.¹³

Mainstream-ul era deja ocupat de acești autori care se instalaseră în centrul prozei atunci când Adameșteanu debuta, concurând astfel cu niște clasici în viață, a căror proza înflorise aproape liberă.

5. Povara succesului:

S-a atras atenția din prima clipă asupra modernității romanului Gabrielei Adameșteanu.¹⁴ Gabriela Adameșteanu a dat lovitura cu Dimineața pierdută, roman în fața căruia s-au înclinat toți, inclusiv Monica Lovinescu. S-a făcut și un spectacol de teatru, performanță care nu prea se atingea în comunism, fiind preferate piesele istorice, naționaliste sau clasice.

Al doilea roman al Gabrielei Adameșteanu, Dimineața pierdută (1984), a avut în anii 80 succesul de public și de critică pe care îl avusese în anii ’70 Galeria cu viță sălbatica al lui Constantin Toiu. Pe drept cuvânt: este un roman epic bogat și psihologic profund, „adevărat” până în cele mai mici amănunte, modern în constructive și scris cu finețe. Să adaug și că romanul are șansa câtorva personaje memorabile, dintre care se detașează Vica (madam Delca), meritând ea singură o pagină de caracterizare.¹⁵

Evitând rotunjirea „artistica” a romanului, Gabriela Adameșteanu se desprinde de convențiile și tipicitățile realismului canonic; și de acea senzație dominanta, chiar și în cărțile foarte bine realizate, că intrăm într-o ficțiune din care vom ieși. Nimic nu poate fi anticipat aici, pentru că autoarea, cu un instinct de mare prozator, se abține să predetermine și să prefigureze. Rupturile de ordine epică, schimbarea bruscă de planuri și întrerupea la fel de bruscă a unor capitole. ¹⁶

Tot ce a scris Adameșteanu post 1984 a fost comparat pe nedrept și superficial cu succesul răsunător al propriei creații, Dimineață pierdută.

Bibliografie:

1. Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, editura Cartea Românească, 2017;

2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii romane, 5 secole de literatură. Editura Paralela 45, 2008, Pitești;

3. Gabriela Adameșteanu, Provizorat, editura Polirom, București, ediția IV, 2017;

4. Daniel Cristea-Enache, Pete la dosar (I) – Provizorat, de Gabriela Adameşteanu, Observator Cultural, octombrie 2010;

5. Mihai Iovanel, Istoria literaturii romane contemporane: 1990-2020, editura Polirom, 2021;

6. Daniel Cristea-Enache, Linia de contur, editura Spandugino, 2019, București.

Note