Horia Gârbea 
Înainte de ultimul deceniu al cumplitului veac al XX-lea, un secol de-a rîndul actorii s-au împărţit în comici şi tragici, iar valoarea lor a fost comparată de rolurile „grele” jucate. O actriţă care făcuse în tinereţe Julieta şi Nina, putea trece, datorită experienţei, la Maria Stuart şi Lady Macbeth, apoi urma să fie aplaudată firesc în reginele mai bătrîne. Pe altă linie, actriţe mai puţin înzestrate treceau de la subretă la roluri de doică. Sau, cele cu temperament, de la nebuna Ofelia la Nebuna din Chaillot. Rolurile care compuneau, pe rînd, o carieră dădeau „genul” şi instituiau şi treapta valorii actorului.
Vremurile s-au schimbat. Cum linia dintre tragedie şi farsă era tot mai neclară, actorii se clasificau mai lesne în actori de detergenţi şi actori de şampoane. Sigur, erau şi specializări marginale. Precum pe vremuri erau actori hîzi specializaţi în Rigoletto şi Richard III, azi Teatrul Naţional din Călăraşi număra cîţiva excentrici experți în asigurări auto şi bere. Dar ăştia erau rari. Amprenta unui actor se vede numai în detergent sau cosmetică. Rar o mai poți ghici în cafea.
Tînăra promiţătoare începea cu rolul mic al fetiţei care şi-a pătat rochiţa, trecea apoi la cel de ingenuă şi foloseşte neştiutoare un detergent scump. Ajungea abia mai tîrziu la treapta nevestei iubitoare albind rufele unei familii întregi. Şi avea să încheie cu soacra exigentă care aduce norei mustrări şi un detergent miraculos. Sigur, erau mii de nuanţe. Existau actriţe care rămîneau toată viaţa în roluri negative: vecina care se încăpăţînează să spele cu detergent obişnuit sau femeia de afaceri ce ignoră mătreaţa. În teatru totul e să-ţi găseşti repede vocaţia. Dar să nu ignori diversitatea: trebuie să joci şi în roluri clasice din spoturi cu detergenţi de forţă, dar şi în roluri mai bizare, mai feminine, cu înălbitori, afînători de prosoape, în comedii acide cu detergenţi de vase. Numai aşa o carieră se poate împlini perfect şi la 70 de ani o mare artistă putea stupefia critica apărînd episodic într-o reclamă de bigudiuri.
În ce-l privea pe Camil Deleanu, cît se pricepea el la teatru, se gîndea să ceară organizatorilor viitoarei Gale a Premiilor Anuale să acorde un premiu pentru cea mai bună actriţă într-un rol cu detergenţi sau şampoane. Concurenţa va fi mare, se gîndea el, şi numele mari nu vor lipsi, nu-i aşa?
La cîtă mizerie era în ţară, trebuia să recunoască oricine: popularizarea detergenţilor e chiar mai importantă decît arta şi mai urgentă decît reforma teatrelor. Dacă 99 la sută dintre compatrioţi mergeau cel mult o dată pe an la teatru, reflecta el, măcar o dată pe lună ei ar putea folosi un detergent. Chiar şi unul obişnuit.
Cert este că mulţi actori chiuleau de la repetiţiile călărăşene ca să exalte televiziv detergenţii. Cosma dăduse un caz că nimeni nu mai avea voie s-o facă sub ameninţarea de a fi pîrlit. Atunci actorii, practici, mituiau regizorii ca să nu-i toarne şi tot plecau.
Erau solicitate mai ales femeile, fireşte, caci detergenţii şi tampoanele erau apanajul lor. Tipele din trupa lui Cosma umpleau bine ecranul, că erau mari, bărbătoase.
Epitetul nu era fără legătură cu celebrul „Zoe, fii bărbată“. Feminizarea substantivului bărbat, o găselniţă de tot hazul, care a influenţat multe generaţii. Nu doar de scriitori, ci şi de participanţi la crearea spectacolelor. Pe Cosma bunăoară, cît de puţin deştept ar fi fost el.
Oricine observase că dramaturgia românească, ba şi proza scenarizabilă propuneau roluri de femei “ţepene” care dau cu cuţitul, precum Doamna Clara şi Alta Gralla sau măcar cu vitrion. Avem doamne Chiajne, Vidre şi Doamne Tane, Vitorii Lipan şi Domnişoare Nastasii tot una şi una. Asta pentru a nu mai vorbi de numeroasele ilegaliste tari ca granitul din piesele dintre ’49 şi ’89. Miţele Baston, rezon, şi Ziţele se prelungesc de la Caragiale pînă mai încoace. Iar o întreagă producţie metaforic-mitologică propunea eroi dilematic-asexuaţi.
Femeia română devenită personaj este autoritară şi impunătoare precum Efimiţa, Chiriţa sau Chiriachiţa. Asemenea muieri vajnice, oximoron obligatoriu, impuneau un regim matriarhal dictatorial. Bărbaţii sînt nişte Guluţă şi Trahanache, nişte Mangafale la dispoziţia lor. Dacă se încontrează nu le merge bine.
În aceste condiţii dramatice la propriu şi la figurat, şcoala românească de actorie îşi croise reprezentante pe măsură. Pentru a răzbate de la admitere la absolvire, pentru a trece cu bine cariera de la Anca şi Nastasia la Chiriţa şi soacra din „Micul infern”, actriţa română trebuia să fie „bărbătoasă“. Ea avea de purtat, pe umerii neapărat puternici, toată povara lumii pe care nevolnicia masculină i-a aruncat-o în spate.
Din acest motiv, probabil, cam toate marile actriţe românce, constatase chiar Cosma neperspicacele, erau prototipuri ale voinţei şi forţei fizico-morale, neîngenucheate de dificultăţi şi capabile a domina bărbaţii atît în societate, cît şi în pat. Într-adevăr, constituţia fizică, vocea şi temperamentul celor mai importante nume feminine ale afişelor noastre nu lăsa îndoială asupra posibilităţii lor de a-şi asuma rolul de „dame bărbătoase”. Băgase el de seamă că şi la promoţiile mai tinere de actriţe principiul continuă să funcţioneze şi uneori, pentru a se apropia de modelele lor, proaspetele absolvente făceau exces de zel propunînd hotărît violenţa măcar vocală.
Un corolar interesant al teoriei de mai sus era difuziunea modelului „Zoe cea bărbătoasă“ de la scenă la critica dramatică. Nu-i fusese greu omului nostru să vadă că accentele virile, judecăţile tranşante şi nimicitoare din critica teatrală aparţineau de regulă doamnelor. În timp ce, dimpotrivă, critica masculină avea nuanţe şi subtilităţi în stare să trezească asupra autorilor suspiciuni de efeminare sau încă şi mai rău. Nu întîmplător, un juriu de fesival, format exclusiv din doamne, a primit în dar de la studenţii teatrologi un satîr de bucătărie.
În România, unde carnea şi arta se livrează mai ales netranşate, obiectul cu pricina fusese folositor. Şi cine să-l utilizeze mai bine decît femeia, cu bărbăţia ei obligatorie? De altfel preşedinta juriului respectiv, primind scula ascuţită, schiţase un gest reflex de încercare a greutăţii şi agerimii acesteia.
