Viaţa-i mai scurtă decît ar trebui

Cînd Camil Deleanu află că trebuie să se ducă la teatru, se gîndi la început c-o să-şi piardă minţile. Mai fusese la teatru, ştia cum este. Nevastă-sa, Despina, îl ducea destul de rar pentru frecvenţa presupusă a intelectualului mediu. Dar lui i se părea că ajunge acolo mult prea des. Va sta claustrat, pe un scaun de pluş, în întuneric, lîngă babe care oftau melodramatic şi-şi făceau vînt cu caietele-program, rîgîind uneori fără nici un rost. Va trebui să vadă hoarde de tineri desculţi, cu cagule negre, tropăind pe o podea prost vopsită. Uneori se auzeau urlete surde, infecte şi oameni în toată firea se tîrau printre anvelope reformate şi cîrpe muiate în vopsea. Chestia asta se numea de obicei “Antigona” şi tăvăleala dura cîte trei-patru ore. Aerul din sală, şi aşa închis, începea deodată să pută a transpiraţie de alcoolic.

Alteori, bărbaţi falnici, înveşmîntaţi în uniforme fanteziste, dar prăfuite şi prost cusute, se rostogoleau hohotind, ciuguliţi de bărzoi. Zurdau pe lîngă poalele albe ale unor pretinse ingenue ce aveau însă pe murişoare stigmatul păcatului. Voci piţigăiate pronunţau numele franţuzeşti şi englezeşti stîlcindu-le oribil, ca matroanele de Calea Rahovei. Apărea apoi cîte o babă supraponderală cu rictus de vrăjitoare, pe care toate ziarele o numeau “doamnă a teatrului”. Tineretul, numai unghii şi colţi, îi pîndea zi de zi necrologul. Dar ea se fasolea netulburată străbătînd scena cu salturi mici, cochete. Cînd una începuse, odată, nu se ştie de ce, să sară coarda, lui Camil Deleanu îi venise să vomite şi fugise afară, călcînd pe picioare tot rîndul.

Dar asta încă nu era nimic. Foarte des, partea masculină a distribuţiei era pusă de regizori să dea dovadă de trăiri abisale şi se pornea pe plîns. Ştiind că le este pus în discuţie nu doar salariul de merit, ci şi turneul de la Paris, nenorociţii lăcrimau de-a binelea. Gîndul că nevestele vor afla cum, din cauza lipsei de patos, au fost penalizaţi pe trei luni îi făcea să izbucnească în lacrimi atît de autentice, încît femeile din sală, care aveau şi ele bărbaţi concediaţi şi copii căzuţi multiplu la examene, boceau de le sărea cămaşa. Rimelul ajungea să le spoiască bărbia. La plecare îl întindeau spre urechi cu batiste minuscule şi rigide de semănau cu “femeia cu barbă“ de la circ.

Camil Deleanu nu suporta însă vederea unor bărbaţi care dădeau apă la şoareci, pielea i se încreţea şi fiori lungi se răsuceau de la ceafă spre antebraţe. Nu avea nimic de făcut. Legitima sa consoartă îl programa la teatru aşa cum l-ar fi anunţat un dentist sadic că în ziua de joi, la ora cutare, îi va smulge, fără anestezie, măseaua. Nenorocitul ştia prea bine că femeii nu-i plăcea teatrul. Se ducea din obligaţie, ca la şcoală. Era o profesoară model. Fusese şi o şcolăriţă model care plîngea trei ore dacă ajungea în clasă cu vreo temă nefăcută. Acum, adultă, dacă o colegă ar fi întrebat-o cum i s-a părut “Visul unei nopţi de vară“ sau ultimul “Hamlet”, iar ea ar fi trebuit să răspundă că nu l-a văzut, s-ar fi roşit la faţă şi ar fi fost gata să bîzîie, ca pe vremea cînd nu-i intra în cap teorema lui Pitagora.

Uneori, bietul creştin se simţea răzbunat pe nevastă şi pe toată haita ei de snobi. Asta se-ntîmpla cînd pe scenă actorii erau puşi, din raţiuni de modernitate şi nonconformism, să defileze despuiaţi. După revoluţie se dăduse drumul la goliciuni. O piesă în care personajele ar fi fost înţolite ar fi stîrnit o strîmbătură lungă de la toată suflarea teatrală.

Deleanu, inginer trăit pe şantiere, om falnic şi iubitor de rotunjimi muiereşti, răbda şi el destul de greu mascarada. Penisuri strîmbe, sîni scofîlciţi în treizeci de ani de succese discutabile, fese femeieşti cît cupola Mitropoliei, pîntece care fuseseră sărutate cu deliciu pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar acum încercau să se ascundă sub faldurile în cădere liberă ale ţîţelor, se arătau spectatorilor. Stîrneau nu excitaţia pe care şi-o visau, ci oroare şi ilaritate de ineditul anatomiei, ca într-un vagon de circ ambulant, în faţa borcanelor cu foetuşi multicefali.

Despina şi amicii ei îndrăgostiţi platonic de artă îndurau fără să-şi ferească privirea. “Naturalia non turpia”, voiau să zică buzele lor strînse în faţa unor picioare care nici în X nu erau, ci în Y sau chiar în Omega. De fapt se zguduiau în sinea lor, dar cum să plece, să-i vadă lumea că nu sînt racordaţi la estetic. Camil îi observa cu satisfacţie răutăcioasă. Odată însă, nu mai putuse nici el. O hoaşcă pe trei-sferuri dezintegrată, şi optzeci la sută nudă, începuse să ţopăie grotesc cu cearcănele înnodate de colţurile gurii şi să-şi arate, cu de la ea putere, un fund cu pielea ca de gîscă. Bietul om îşi aminti aminti icoana tinereţii ei blonde de-acum un sfert de veac şi trebui să-şi şteargă o lacrimă cu batista. Vecinul de scaun, un cunoscut, bătrînel cinic care făcea absurd pe amorezul, prinsese faza şi îi dăduse un cot şoptind:

– Aşa, aşa! Catharsis!

Toate erau cum erau la teatru, dar pînă la răcnete. De cînd îşi irosise tinereţea printre screpere, buldo-excavatoare şi răpăiei de pick-hammere care construiau socialismul prin metoda demolării, Camil nu mai răbda zgomotul violent. Mai ales urletul omenesc, prin care, de fapt, histrionii coborau bucuroşi în zoologie, îl îngrozea. Odată, în tinereţea constructoare, el fusese marcat de un asemenea zbieret. Un tractor pe şenile fusese agăţat să tragă o macara din nămol. Cablul era pus în două. Maistrul îi potrivise personal capetele pe un cîrlig, în prezenţa inginerului, şi apoi strigase poruncitor la mecanic:

– Dă-i drumu’, Ioane!

Ion eliberase brusc ambreiajul, coarda dublă de oţel se întinsese, făcîndu-se una, şi cîte patru degete de la fiecare mînă, uitate pe sîrme, căzuseră retezate în noroi. Atunci urlase maistrul exact ca un animal spintecat sau ca Timon din Atena, la teatru, cînd se văzuse trădat de amici.

– Ce i-aş tăia eu ăstuia un coi, să aibe de ce să ţipe, gîndea Deleanu cînd, timp de patru acte, auzea răgetele scenice şi vedea, de fiecare dată, degete ciuntite în sos de noroi cu sînge. Parcă ar fi fost ieri.

Joia asta n-avea cum să facă. Trebuia să meargă. Să suporte piesa. Nevastă-sa ar fi fost dezonorată să fie văzută singură în lojă. Cînd se mai întîmpla, minţea cu stîngacie, inventîndu-i bolile cele mai oribile care-l ţineau, împotriva voinţei lui, departe de sanctuarul artei.

Urmau să vadă o piesă de Shakespeare. Ea îl iubea pe englez. Era aceeaşi dragoste lipsită de conţinut pe care babele o închină sfîntului Sisoe. El îl detesta. Din cauză că odată, la un „Hamlet” din cei peste douăzeci pe care fusese obligat să-i vadă, un actor întinsese degetul acuzator spre public şi nimerise, întîmplător, cu arătătorul în pieptul lui Camil. Apoi strigase de se crăpase tencuiala, versul clasic:

– Ce-i pasă lui de Hecuba?!

Lui Camil, evident, nu-i păsa. Dar se-ntîmplase iar ca blestemaţii de amici din “cercul” lor, la fel de sastisiţi şi, căraţi acolo tot de neveste, să vadă în replică unul dintre puţinele momente de destindere ce li se oferea la teatru. Ani de zile, întîlnindu-l, îi puneau o amprentă unsuroasă pe cravată şi-l chestionau cu tîlc:

– Ce-ţi pasă ţie de Hecuba?

Astfel, anunţat că joi era zi de suferinţă, Deleanu găsi unica replică prin care se mai putea, cît de cît, să se răzbune:

– Tot e bine că nu-i vineri…

Auzind fraza şi intonaţia, Despina se crispă precum Othello sub povara bănuielii:

– Dar ce e vineri?

– Vorbisem să mă întîlnesc cu Sandu, zise imprecis bărbatul.

– Şi cu Bubi?

– Nu ştiu dacă vine şi el, minţi inutil măgarul ei soţ.

Amatoarea de piese oftă lung şi cu înţeles, cum auzise odată de la o Vetă în “O noapte furtunoasă“. Dar nu îndrăzni să pronunţe cuvinte. Preţul trebuia plătit.

Se întîmpla, nu foarte des, dar mai ales după o seară de teatru urmată de nesărate discuţii în grup pe cîte o terasă uitată deschisă. Camil, a doua zi după supliciu, “îşi lua lumea în cap”. Se întîlnea cu Sandu, profesorul de sport, spaima diviziei B la rugby, cu inutilul Bubi şi, uneori, cu alţi vreo doi. Se adunau pe la şase seara şi, împreună, sfidînd, după opinia teatralistei şi a nevestelor celorlalţi, orice bun simţ, porneau în grup “la treabă“.

După cum erau priviţi din prag, şi uneori conduşi pînă la el sau chiar cîţiva paşi mai mult, cu ochi umezi de reproş, s-ar fi zis că merg să violeze eleve de şcoală primară. Ori să joace cărţi pe sume care nu puteau fi pierdute fără sinucidere sau să pună bombe în tramvai. Cînd erau mai mici, copiii împricinaţilor, crecuţi de mame în cultul urii faţă de manifestarea asta, credeau că taţii lor se duc să ucidă şi voiau să stea treji pînă după miezul nopţii, să-i vadă venind acasă plini de sînge.

De fapt ei, săracii, nu mergeau nici măcar să se îmbete. Pur şi simplu voiau să mai discute “de-ale lor”, adică amintiri dezlînate, vechi poveşti de pe vremea cînd jucau fotbal şi rugby în echipe de amatori sau tenis pe cîte-o ladă de bere băută apoi în patru pe ştrand. Mai învîrteau politica, mai povesteau, care aveau mici afaceri, şmecherii de doi bani.

În timpul vorbirii însă, şi asta le îngrozea pe nevestele lor ce nu erau nici vesele nici din Windsor, mîncau. Prinzînd puţin cheag, îşi permiteau să se adune la “Castravetele de mare”, local peste media fineţii. Tot acolo veneau, ironie, şi actorii mai cuprinşi la minte şi la pungă. Dar Camil şi amicii lui ignorau amănuntul. Patronul “Castravetelui “ îl ştia bine pe Sandu cu care jucase pe linia de trei-sferturi împărţind după meci ligheanul şi prosopul în vestiare neîncălzite. Nu le lua mai ieftin, dar punea un băiat să-i servească bine şi ordona să nu li se boteze băutura.

Plăcerea asta inocentă li se părea soţiilor, niciodată admise la locul de desfătare, un ultragiu, o ticăloşie, aproape un adulter. Vorbeau despre “Castravete” ca despre o rivală tînără cu sîni mari şi despre patronul lui, ştiut din vedere, precum de un codoş odios. De ce se purtau astfel, era, la prima vedere, greu de spus.

Era poate onoarea lor de gospodine, invidia pentru misterioşii bucătari ai cîrciumii. Mîncarea gătită de ele era înghiţită în grabă, cu nasul în televizor sau în gazetă. Cealalată era “cea bună“, îngăduită rar şi lăudată apoi zile-n şir. Mai era apoi suspiciunea faţă de cele discutate acolo, în lăcaşul de taină, în lipsa lor şi, cine ştie, împotriva lor. Ştiind că ele îşi bîrfesc bărbaţii, presupuneau că şi ei fac la fel.

Desigur, nici cheltuiala ocazionată de escapadă nu le făcea plăcere doamnelor. Biletele de teatru şi berea de după erau o parte infimă din nota de la “Castravete”. Şi totuşi nimeni, oricît de hapsîn, nu le-ar fi dat uşor dreptate cînd începeau să lăcrimeze, invocau crize de fiere şi ulcer sau scarlatine de copii şi şedinţe cu părinţii ca să-i facă pe infractori să-şi amîne întîlnirea. S-o amîne, căci de renunţat la ea nu putea fi vorba.

Nu, nimeni n-ar fi aprobat căderea colţurilor gurii, şi-aşa căzute, doar la auzul cuvîntului “castravete”. Poate doar cineva care ar fi văzut în ce constă masa băieţilor.

Porneau la drumul anevoios care urma cu icre negre şi treceau tîrziu mai departe, după cîteva ţuici. Veneau la rînd pateurile în aspic şi ficaţii de gîscă hepatică, umflaţi peste poate, în faţa cărora Sandu chicotea de plăcere ca un copil în faţa primului trenuleţ electric. Era numai încălzirea, pînă se cocea plăcinta, specialitatea casei. Plăcintă mare, cu brînză de trei feluri şi verdeţuri, la care începeau să se toarne vinurile, începînd ca la carte, cu cele seci. Numai la “Castravete” se făcea asemenea dezmăţ de plăcintă.

Ai fi crezut că aluatul cald le punea capac. Dar, antrenaţi şi avînd timpul de partea lor, abia se prindeau în joc pentru că venea la rînd peştele. Nepricepuţii care veneau la cîrciuma cu pricina se repezeau la fructe de mare, pui de baltă şi crustacee. Mîncau cu oroare diverse orătanii jegoase care se tîrau pe fundul mării crezînd că fac o cură de rafinament. După o jumătate de oră erau buni de adunat cu făraşul, cu buzunarele golite şi burţile stricate.

Camil şi-ai lui, nu că s-ar fi scîrbit de homari şi creveţi, dar nu voiau să se încurce cu mizilicuri. Lor le trebuia pana de somn, preluată de la un exemplar zdravăn de care se ştie că trebuie momit cu hoit de cîine mort de trei zile. Le era pe măsură numai păstruga pe grătar, cu felia groasă cît cartea de telefon, şi fileul de somon de-ai fi zis, dacă nu era roz, că e cotlet de porc de două sute de kile. Ştiucă umplută încercau rar, dar încercau.

Peste peşte se trecea greu şi nici ei, cît erau de hîrşiţi, dacă n-ar fi fost vinul sec, ales anume, n-ar fi făcut faţă.

Cînd se curăţa masa pentru friptură era deja tîrziu. Locanta se umplea de curve. Beau suc de portocale două cîte două şi, după ce că fustele mulate abia le treceau de buci, mai şi puneau picior peste picior. La “Castravetele de mare” nu veneau răsuflături de Griviţa sau paraşute de Banu Manta de care se zicea că au acţiuni la fabricile de antibiotice ori că le scrie pe cur “penicilină”. Se adunau dame finuţe, de familie. Multe aveau harapul lor şi ieşeau numai aşa, să facă un ban cinstit de ţigări şi-o bîrfă cu colegele.

Băgau priviri pe foştii sportivi şi lingeau buza paharului. Aş! Cît ar fi fost de pizdoase, bărbaţii noştri nu le băgau în seamă. Sosea purcelul de lapte, cerut c-o săptămînă înainte. Atunci se mai punea şi patronul la masa lor să bea un Cabernet cu ei şi să mai schimbe o vorbă. Om era şi el, săracul.

Cînd nu era purcel, se îndestulau cu medalion de căprioară sau un iepuroi mai dolofan. Orişicît, ideea era să meargă un vin roşu mai greu, că asta îi punea pe butuci şi pe ei. De fier să fi fost!

Pe la desert îi răzbea oboseala. Două cafele ţepene îi mai aduceau în simţiri, cît să n-adoarmă cu nasul în clătite. Că n-ar fi mîncat profiterol precum coardele minore. Şampanie nu îngăduiau. Ziceau să nu le facă rău, că au stomacuri delicate. Un chelner le propusese whisky şi Camil, trecut puţin cu băutura, îi scuturase o scamă inexistentă de pe rever:

– Ce crezi tu, măi puţă, că noi sîntem născuţi la bloc ca tine?

Cînd nu era cognac franţuzesc, tot un Cotnari era bun să încoroneze opera.

Se ridicau mulţumiţi. Îi lua o abureală dar nu s-ar fi clătinat unul, nici cît podul Brooklyn sub vînt. Ameţeala se vedea numai în banii mulţi pe care-i lăsau chelnerilor, ca oamenii care vor să le fie de bine şi se gîndesc că viaţa-i oricum mai scurtă decît ar trebui.

(sursa foto: a-contresens.net)