Horia GârbeaHoria Gârbea
10.11.2017

A urca pe scenă…

A urca pe scenă… E o metaforă lipsită de noimă. Pe scenă urci numai din sală. Din cabine vii în culise într-un fel sau altul, apoi intri în scenă la acelaşi nivel, păşind simplu, înainte. Dinspre culise miroase a carton jegos, a vopsea şi, dinspre cabina portarului, a brînză şi a ţuică. Dinspre sală, dacă e goală, se simte mireasma de pluş vechi, umezit, de hol de tribunal, neaerisit, de funie de cînepă jilavă. Pe scenă e totdeauna curent. E mai bine, mai cald, cînd te apropii de rampă şi te uiţi în gol. Chiar dacă sînt aprinse doar luminile de veghe ale sălii, nu şi proiectoarele, ceva tot te orbeşte. Din întunericul sălii ies razele unor beculeţe care îţi înfig în ochi vîrfurile lor ascuţite. Zgomotele sînt înmuiate de catifeaua de pe pereţi. Dacă în sală nu e nimeni, te simţi oricum la fel de ridicol ca şi cum, acolo, jos, ar fi sute de oameni.

Cînd îţi dregi vocea, sunetul se duce repede înainte şi se pierde ca o lovitură dată într-o pernă moale, e absorbit, ca tras cu un aspirator, de hăul roşcat al sălii. Simţi ca şi cum ceva din tine ar fi plecat, părăsindu-te, şi ascunzîndu-se într-un cotlon neştiut. Dacă intră cineva în sală, nu-l auzi şi nu-l vezi bine. Nu-l recunoşti. E ca în vis. Pe de altă parte, tot ce e în jur, pe scenă, scîrţîie tare, ascuţit. O altă voce, de lîngă tine, o poţi auzi urlînd înainte să se piardă, ca şi a ta, printre fotoliile înţepenite drept: nişte spinări de soldaţi strînşi pentru onor.

Dacă uşa din spate, cea dinspre foaier, se crapă, un fir de aer rece, subţire ca o andrea, dar şerpuitor, îşi taie drum repede prin aerul stătut. Îl simţi pe rînd pe un obraz, pe nas, pe obrazul celălalt, un bici orizontal. Îţi trece repede printre nări şi buze mirosind a stradă aglomerată pe care a căzut zăpadă proaspătă. Cînd vrei să-l tragi a doua oară în piept, a şi dispărut.

Afară e vară sau iarnă. Înăuntru nu e nici un anotimp. Dacă te-ai fi născut acolo, pe scenă, şi-ai fi rămas să trăieşti tot acolo, schimbarea sezoanelor nu ar fi ajuns pînă la tine niciodată şi ai fi crezut că eşti într-o toamnă veşnică, întunecoasă dar călduţă, ca şi cum te-ar fi lăsat Dumnezeu coropişniţă sub un strat gros de frunze de fag peste care s-a bălegat, cu aburi, o rumegătoare.

Acolo, pe scenă, te simţi ca într-o burtă de mamă. La fel de ocrotit şi de neliniştit că vei fi zvîrlit printre uşile batante într-o lumină crudă şi un vuiet de bulevard. La început, cînd te trezeşti singur pe scîndurile negre şi prost vopsite, cu milioanele de zgîrieturi în toate direcţiile, umbli apăsat căutînd să faci zgomot. Un zgomot care se vătuieşte imediat, neliniştindu-te. Apoi simţi nevoia să te ghemuieşti. Nu să fugi de unde ai venit, ci să-ţi îndoi spinarea, să te laşi pe vine şi să-ţi prinzi genunchii cu braţele, culcîndu-ţi obrazul stîng, neapărat stîngul, pe spaţiul dintre rotulele unite. Dar nu faci niciodată asta. Mergi de la stînga la dreapta, niciodată înainte-înapoi, numai cinci paşi, ca un puşcăriaş într-o celulă, deşi spaţiul e infinit.

De obicei ai ajuns acolo cu vreo treabă, însoţit de cineva, altfel te-ai lăsa la podea şi ai plînge, fără lacrimi, numai cu gemete şi scîncete, ca un căţel orb îndepărtat de lada unde se rostogolesc, în urina mirosind a lapte, fraţii lui. N-apuci niciodată să faci lucrul ăsta care îţi vine firesc şi te linişteşte, aşa cum în copilărie făcutul în pat te ajuta să adormi.

Nu izbuteşti să te faci de rîs, te bucuri că nu reuşeşti şi că scapi cu demnitatea întreagă, dar ţi-e şi necaz că nu te-ai putut lăsa în voia chemării tale de pui neajutorat de mamifer. Simţi pe limbă praf vechi, ridicat de paşii tăi pe scînduri sau praf care era acolo în aer şi joacă în razele becurilor ca o mare de microbi în ochiul microscopului. Gura ţi se usucă, gîtul te arde, nu prea tare, atît cît să te simţi în pragul unei boli.

Un fir de păianjen, atîrnat de la vreo ştangă, sclipeşte intermitent şi îţi captează privirea şi gîndul, ajutîndu-te să-ţi revii. Să te dezmeticeşti cît să te întorci cu spatele spre sală şi să ieşi cu paşi foarte zgomotoşi către culisele goale.

(sursa foto: ckarchner.files.wordpress.com)