Un teatru de elită

Precizări

1. Identificarea faptelor, persoanelor sau instituţiilor din textul ce urmează cu unele din realitate este abuzivă, ilegală şi samavolnică. Orice interpretare care ar atribui autorului intenţia de a oglindi întîmplări similare cu realitatea culturală şi politică va fi respinsă cu indignare şi dispreţ. Persoanele ce se vor simţi lezate de eventuala comparare cu personajele din text sînt îndreptăţite să protesteze public şi vor beneficia de sprijinul şi simpatia autorului.

2. Pentru a risipi orice ambiguitate, autorul textului de mai jos declară că are cea mai înaltă consideraţie pentru instituţiile publice, municipale şi de cultură, pentru cele teatrale în special, şi că va consacra o activitate neobosită slujirii lor devotate. Oricare afirmaţie contrară este neavenită.

3. Textul nu este recomandat persoanelor sub 12, 16 şi 18 ani şi nici celor cu sensibilitate deosebită. Acestea, dacă vor citi în continuare, pot sări anumite capitole sau chiar întregul text fără ca lucrul acesta să le dăuneze.

Autorul

“Welcome, my gracious lord; welcome, dread queen;
Welcome, ye warlike Goths; welcome, Lucius;
And welcome, all: although the cheer be poor,
‘Twill fill your stomachs; please you eat of it.”

William Shakespeare

„Opriţi dricul!

Mortul vrea să bea un Ci-Co.

Un Ci-co dacă ar bea,

Mortul poate-ar învia!”

Folclor

1.

Mulţi ani mai tîrziu, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească ziua îndepărtată cînd tatăl său îl dusese să cunoască prima tîrfă. Simţea mirosul ei de parfum, nu din cel mai prost, dar nici bun, un parfum totuşi scump, leşios într-un fel. Încerca să-şi amintească mai departe dar porniră focurile de puşcă şi îl văzu pe tovarăşul său răpunînd un ofiţer cu o lovitură de baionetă, pe soldaţii din pluton trecînd de partea lui şi trebui să strige:

– Lichidaţi răniţii! Fiecare ins viu este un duşman în viaţă. Voi duce treizeci şi două de războaie civile şi voi fi mereu în fruntea voastră.

Printr-un truc simplu şi spectaculos pereţii albi ai micului patio se pătaseră de sînge şi în nisipul de jos se formaseră bălţi lipicioase. Eroul o înhăţă pe maică-sa care i se agăţase de umăr şi, schimonosindu-se către ea, holbîndu-şi ochii, îi zbieră în faţă:

– Nu-mi mai spune Aurelito, baborniţa dracu’! Sînt colonelul Aureliano Buendia.

La replica asta zguduitoare, jumătate din public începu să rîdă şi să aplaude, urmată pe loc de cealaltă jumătate. Colonelul Buendia, care se obişnuise cu reacţia asta inexplicabilă, se mai strîmbă o dată, acum mîrîind, la sărmana lui mamă şi iscă un nou val de satisfacţie. Apoi rămase încremenit, aşteptînd liniştirea publicului şi sorbindu-şi succesul.

Unul dintre răniţi, care se oprise şi el din cauza aplauzelor, începu să se tîrască din nou prin bălţile de gelatină colorată cu vopsea pentru ouă de Paşte şi ajunse la distanţa potrivită pentru ca învingătorul să-i dea, în trecere, o cizmă în cap. Spasmul final îi ieşi mai bine decît săptămîna trecută. Fumul se răspîndea în sală, atras de gurile de ventilaţie şi cîteva doamne tuşiră mai mult din autosugestie. Mama colonelului căzuse în genunchi şi îi îmbrăţişase coapsa încercînd să-l reţină. Să nu plece, adică, la o nouă luptă. Iar el ridică bărbia şi privi în gol aşteptînd căderea cortinei şi înţelegînd că mirosul acela care-i declanşase amintirile venea de jos, din primele rînduri de scaune.

Cortina coborî după indicaţie, “nu prea repede”, şi un spectator strănută zgomotos. Aplauzele porniră iar, ca şi cum strănutul ar fi fost un semnal aşteptat de toţi.

Din punct de vedere tehnic, superficial, Iacint Manoil era un actor potrivit pentru rolul lui Aureliano Buendia, cel care comandase 32 de războaie civile ieşind învins de fiecare dată. Şi el jucase în peste treizeci de piese şi fusese inevitabil zdrobit.

Era un ins spătos şi necomplicat care, dacă n-ar fi purtat acest prenume imbecil, cadorisit de sora mai mare a maică-sii, căreia maică-sa nu-i ieşea din cuvînt, nu s-ar fi remarcat prin nimic. Nu era un aristocrat, fireşte, dar burghezia ultimelor trei generaţii lustruise neamul lor şi, prin contrast cu necioplirea generală, părea a fi nobil, nobleţea dîmboviţeană. Adică un amestec de lecturi pospăite, snobism şi inteligenţă nativă soră cu prostia, sub care o femeia ce ar fi stat mai mult pe-aproape ar fi ajuns să cunoască şi o mîrlănie rece, de serviciu.

În rolul lui Buendia, Iacint ajunsese din întîmplare, din cauză că titularul, un actor mult mai talentat, îşi pierduse minţile întru Hristos şi se dusese la schit sub pretext că meseria îl făcea să păcătuiască. Era, în principiu, un adevăr indiscutabil: actoria şi păcatul mergeau mînă în mînă spre străfundul iadului. De-ar fi numai obligaţia de a juca duminica şi în zilele de post roluri cu totul neconvenabile mîntuirii.

Dar cel mai greu păcat ce-l apăsa pe Manoil şi pe care-l simţise şi predecesorul era acela că nu avuseseră puterea şi răbdarea să citească romanul dramatizat în care urmau să joace.

Iacint nu înţelegea absolut nimic din caracterul lui Aureliano Buendia, adormea după două pagini, mereu aceleaşi. Nici nu-şi dădea seama că romanul nu poate fi transformat mulţumitor în piesă de teatru. Învăţase doar replicile scenariului. Singura lui consolare era că nici regizorul, care şi dramatizase opera columbianului, nu înţelesese mai mult. Sărea în ochi că Ivan Cosma nu are habar de literatură. Se încăpăţîna totuşi să dramatizeze tot ce-i cădea sub mînă. Nu ca să ia drepturile de adaptare, mizerabile, ci ca nu cumva, colaborînd cu un literat, acela să ghicească şi să spună mai departe că el, marele Cosma, superelogiatul şi arhipremiatul, este incult şi agramat. Socoteală eronată: cine trebuia să ştie, aflase.

Cosma nu pricepea decît romanele poliţiste din care citise teancuri întregi. Pe Shakespeare niciodată, şi nici n-avea de gînd. Secretul lui era spectaculos şi inavuabil. Cînd voia să pună un Shakespeare, parcurgea atent capitolul respectiv din “Povestiri după piesele lui Shakespeare” de Lamb, într-o ediţie ilustrată pentru copii. Odată prinsă acţiunea, o reprezenta ca pe un scenariu de film poliţist în care intercala, pentru derutarea adversarilor, fragmente alese absolut la întîmplare din Molière sau Euripide.

Brambureala ar fi fost reperată urgent într-o stagiune cu spectacole multe şi dese. Şi aici însă, mintea super-regizorului, ascuţită în Agatha Christie şi Edgar Wallace, găsise un tertip. Îşi stabilise cartierul general artistic la Călăraşi. Nu era departe de capitala orgoliilor neostoite, dar era în afara rutelor comerciale şi artistice, iar localnicii nu se interesau de teatru. Acolo îşi monta uriaşele făcături convocînd, în scene grandioase, orchestra simfonică de amatori, echipe de gimnastică ritmică şi zeci de dansatoare folclorice deghizate ad-hoc în duhuri bune, cu voaluri albe, şi rele, cu voaluri negre, ca să nu încapă confuzie.

Ţinea pe lîngă el un coregraf bătrîn şi extraordinar de beţiv, nea Sasu, care avea talentul să mişte ritmic gloatele de zîne cu bust proeminent într-o agitaţie de pînzeturi donate generos de fabrica locală şi într-un fum de-l tăiai cu cuţitul. De altfel, specialităţile lui Cosma erau fumul şi stroboscoapele. De la piesele lui, spectatorii ieşeau leşinaţi de clipiciul luminos, împleticiţi şi gata să vomite. Creaţia lui se adresa plexului, diafragmei, ombilicului şi, la o adică, acelor resorturi care, la spectatorii masculi, puteau uneori să prilejuiască o erecţiune cît de mediocră.

De aceea făcuse pe dracu în patru să doteze Călăraşiul nu cu o maşină de fum obişnuită, de teatru, ci cu un agregat fumigen profesional, casat de infanteria armatei a II-a, cu care se simula ceaţa toxică la aplicaţiile militare.

Tot de la oaste, că avea un văr colonel, împrumuta măşti de gaze cu purtătorii lor cu tot. Astfel la Macbeth, stilizat cu adaosuri din Beaumarchais, un pluton de infanterişti şarjase cu masca pe figură dinspre scenă spre sală, avînd în mîna dreaptă o sabie şi în cea stîngă un puiet de fag din pădurea cu pricina. Spectatorii călărăşeni, neobişnuiţi cu modalitatea estetică a teatrului, dăduseră să fugă călcîndu-i în picioare pe criticii teatrali care, înţelegînd metafora, stătuseră pe loc în calea lor.

Se crease o busculadă grozavă şi, din cauza fumului care nu înceta să se reverse în chip de ceaţă britanică, Malcom şi Macduff, în loc să-l înhaţe pe Macbeth, îl luaseră pe un profesor de gimnastică din public. Nevasta ăluia începuse să urle, iar răzbunătorii, neînţelegînd de ce uzurpatorul se lasă dus atît de greu, îl înjuraseră şoptit de morţii mă-sii.

Printr-un accident nefericit, profesoraşul îşi înmormîntase născătoarea cu o lună în urmă şi venise la teatru în silă, convins de rude că trebuie să se mai destindă după atîta stress. La auzul trivialităţii, el se smuci şi îi dădu un cap în gură lui Macduff. Dacă n-ar fi avut masca pe faţă, scoţianul de ocazie şi-ar fi adunat dinţii de pe mochetă. Noroc că actorul din rolul lui Macbeth, venise în fugă, îl îmbrîncise pe gimnast şi îi luase locul în braţele învingătorilor săi.

În urbe nu se puteau juca mai mult de cinci spectacole cu aceeaşi piesă. La primul veneau rudele actorilor, prietenii şi clasele terminale de la liceul textil. La al doilea, notabilităţile oraşului, comersanţii privatizaţi şi aceleaşi clase de la liceul textil. La al treilea erau aduşi în autobuze critici, actori bucureşteni, operatori de la televiziuni iar sala era umplută cu amatori de autografe de la aceştia.

Regizorul chema automat şi un mare iubitor de teatru şi de Ballantines, funcţionar trei la consulatul Cubei, pe care-l prezenta prefectului şi primarului drept ambasadorul Argentinei. Culmea că individul, după cîteva pahare de whisky, chiar credea că este. Juca rolul acesta dificil mult mai bine decît orice profesionist din trupă.

Mai erau posibile două reprezentaţii la care însă grosul era format tot din cei ce mai văzuseră piesa, de cîte un grup de jandarmi şi aceleaşi infatigabile fete de la liceul textil. Veneau şi acelea dintre ele care dăţile anterioare fuseseră ţinute departe de complicaţiile consecutive unui avort.

Astfel montarea îşi trăia traiul inferior-dunărean, criticii, ameţiţi de fum şi seduşi de recepţia somptuoasă de după spectacol, scriau de bine sau, în cel mai rău caz, povesteau piesa. Tehnica lui Cosma era să facă distribuţii uriaşe în capul cărora plasa cîteva vedete bucureştene. Numai înşirarea lor, cu cîteva cuvinte despre fiecare, ocupa optzeci la sută din spaţiul unei cronici teatrale standard. Adăugînd şi floricelele de stil despre atmosfera patriarhală şi malul înflorit al Borcei pe care amerizase lebăda de pe Avon, nu mai era loc de alte consideraţii.

Venirea la Bucureşti era pregătită din vreme. Tămîia era aprinsă în cădelniţe pentru sfinţirea monumentului teatral cu o zi înainte prin conferinţe de presă. Soboare de ziarişti aghesmuiau cu scurte semnale sosirea. Actorii împrumutaţi făceau atmosferă în teatrele lor de provenienţă. La spectacol erau mobilizaţi toţi finii şi verişorii. Mătuşile bucureştene ale histrionilor erau dotate cu buchete de garoafe iar amicii politici îşi aduceau filialele partinice. Domnul Muşilă, un cumnat al coregrafului Sasu, şef la salubritate, avea grijă să trimită coşuri de flori din partea celor şase primării de sector regretînd amarnic vremea cînd Bucureştii aveau opt arondismente. Tot el cumpăra toate biletele disponibile la casă şi le împărţea funcţionarilor cu ordin straşnic să vină cu întreaga familie. Absenţii urmau să pierdă leafa pe trei luni.

Acest Muşilă, a cărui fiică dădea neîncetat examen la universitatea de făcut actriţe, era într-adevăr nepreţuit. Pentru că damblaua lui Cosma era să aibă buluc de lume pe strapontine şi pe trepte, Muşilă mobiliza douăzeci de şoferi graşi de autogunoieră cu nevestele aferente şi proporţionale. Îi băga în sală pe la intrarea actorilor cu dispoziţii clare să ocupe culoarele de acces. Sub comanda lui Cosma, teatrul naţional din Călăraşi filma spectacolul cu două camere. Cu una prindea viermuiala de pe scenă şi cu alta înghionteala din sala supraaglomerată. Prin mixarea celor două pelicule se realizau casetele de prezentare pentru festivaluri.

La conferinţa de presă se anunţa că, îndată după reprezentaţia prin care ochii uimiţi ai Capitalei aveau să ia act de o nouă capodoperă, vor începe repetiţii în vederea unor turnee internaţionale.

Acesta era un mesaj codificat, dar uşor de priceput. El dădea startul într-o competiţie a elogiilor. Criticii teatrali profesionişti sau de ocazie se întreceau în epitete, căutau să arunce cît mai departe metaforele şi comparaţiile ca la o reunuine atletică. Primul sau, cu puţin noroc, primii doi clasaţi în acest turnir al linguşelii aveau să fie alipiţi trupei în următorul tur internaţional, pe principiul că unde mănîncă patruzeci, mănîncă şi patruzeci şi doi.

Odată purtaţi prin lume, atîrnaţi de carul de luptă al invincibilului Cosma, ei aveau să trimită via fax vestea izbînzilor lui artistice prin decuparea citatelor favorabile din diverse publicaţii obscure. Rîndurile respective se prezentau muiate într-un butoi de sirop personal. Cei mai harnici dintre aceşti condeieri se pricepeau să inventeze, dacă era nevoie, nu numai articole, ci şi ziare care nu apăruseră niciodată. Nimeni din spaţiul carpatin n-ar fi bănuit că nu există nici un “Journal des Arts” în Québec şi nici poveste să apară vreun săptămînal numit “Teatro Oggi” în Reggio Calabria.

Era evident că mulţi cetăţeni spanioli din Bilbao se puteau numi Jorge Vàldez, dar în mod sigur nici unul dintre ei nu se îndeletnicea cu teatrul, necum să mai şi scrie că montarea lui Cosma “îl răscolise în acel colţ al inimii unde pînă atunci nu fusese loc decît pentru Peter Brook”. De altfel, bieţii cititori din ţară nu ştiau nimic despre felul cum se scria despre teatru în privilegiatul spaţiu al celor douăsprezece steluţe galbene.

Fanii teatrali nu aveau cum să ştie că, de pildă, numai în Lombardia apăreau vreo douăzeci şi două de publicaţii de teatru dar ele, la un loc, nu tipăreau mai mult de o mie de bucăţi pe lună. Umblînd din chioşc în chioşc o săptămînă, n-ai fi putut să zăreşti niciuna. Se distribuiau prin abonament cîtorva contese nebune, actorilor pensionaţi, crescători de pisici, şi unor potenţiali sponsori.

Asta nu însemna că marile cotidiene îl ignorau pe Cosma. Aşa de pildă, “Le Figaro” dedicase spectacolului său cu opt actori şi două sute de figuranţi şase rînduri în pagina 26 şi o fotografie de cinci centimetri pătraţi. În “Evening Standard”, în suplimentul de sîmbătă pentru grădinărit, creşterea iepurilor de casă şi alte activităţi de umplut timpul liber, avusese chiar o optime de coloană şi o fotografie color cît un timbru fiscal. Articolul şi poza fuseseră mărite cu un super-copiator care făcea bannere publicitare. Uriaşa copie ocupa un perete întreg al teatrului naţional din Călăraşi fiind luminată de nouă reflectoare. Nici nu se putea citi, literele erau cît capul de om.

Fapta cea mai de seamă a geniului său era însă aceea de a-l fi găbjit şi recondiţionat pe Sasu, coregraful, omul din umbră, niciodată pomenit în articole critice. Sasu avea marele avantaj că nu-şi dorea nici un fel de glorie. Mult mai pragmatic, avea un singur dor: să bea cît mai mult whisky amestecat cu Martini alb. Turneele lungi, acoperite de foi xeroxate cu cronici imaginare îl lăsau mai rece decît cubul de gheaţă cu care-şi garnisea trăscăul de lux. De porniri erotice fusese iertat de două decenii. Bînd, pe atunci, exclusiv “Săniuţă“ şi “Doi ochi albaştri”, impotenţa i se instalase trainic de la mijlocul deceniului opt al acelui secol sinistru ce-a fost al douăzecilea.

– Comunismul m-a castrat, zicea. Şi ce bine mi-a făcut!

Acum se putea dedica exclusiv pasiunii pentru mixtura fericirii sale. El meşteşugea totul impecabil, fără să-l mai întrebe pe Cosma. Pe care de fapt îl dispreţuia pentru motivul omenesc că nu ştia ce şi cît să bea. Ordona zecilor de iobagi şi mai ales iobage ale scenei în ce ritm şi în ce pas să are scena. Criticii de teatru rămîneau înmărmuriţi.

Explicaţia era foarte simplă. Sasu realizase sute de spectacole de balet revoluţionar pentru diferite prilejuri în care ochiul iubiţilor conducători trebuia flatat. El mişca masele, flutura steagurile, dezvelea coapsele. Şi pe atunci era doar “mîna a doua”, discret, anonim.

Bieţilor hermeneuţi teatrali li se întipăriseră atît de adînc pe cortex mişcările istorice, tematice reglate de Sasu, încît acum, după cucerirea libertăţii, subconştientul lor cîinos-pavlovian încă le recunoştea cu exces de salivaţie. De-aici jubilaţia vecină cu orgasmul ce se vădea în ejaculare de laude nemăsurate. Pe care le colecta Cosma. Lui Sasu îi revenea numai combinaţia de alcooluri şi nici că-i trebuia mai mult.

În ceea ce-l privea pe Iacint, el intrase la teatru din întîmplare. Meditatorul care-l pregătea pentru fioroasa admitere era, ca atîţia alţii din breasla lui, om de legătură pentru un şmecher de membru al comisiei. Cu cîteva săptămîni înainte de examenul fatal, omul din juriu se prezenta la lecţie ca să vadă candidaţii. Aceştia trebuiau să-i pună în plic un avans consistent pentru a fi preţăluiţi şi a li se prezice viitorul: unii puteau fi susţinuţi în sesiunea curentă şi urmau să dea restul sumei după fericita afişare a listelor. Alţii “mai trebuiau lucraţi” vreo cîţiva ani şi deci scăpau numai cu arvuna.

Tocînd banii destinaţi marelui moment, lui Iacint, care nu-şi dădea şanse, nu-i rămăsese decît să înhaţe două sticle preţioase din colecţia de tării a lui taică-su şi să le ofere maestrului. Deşi, valoric, ele nu împlineau tariful legiuit, tartorul intrărilor, care nu de bani ducea lipsă, ci de un trăscău mai fin, îl ţinuse minte. Astfel, profitînd şi de răzgîndirea unui favorit, Iacint se trezise în rîndurile studenţilor.

La concursul pentru ocuparea postului, Iacint fusese din nou norocos. Aici preţul era fixat din vreme, printr-un interpus, un fel de slugă a directorului, aparent bleg-unsuros, dar iute la muşcătură ca vipera. Cînd auzise suma, actoraşului i se muiaseră picioarele: iar n-avea banii. Îi veni însă o idee simplă şi eficientă. Îl luă deoparte pe ticălos şi, împărţind bănuţii, cîţi avea, în două, îi dădu jumătate dintre ei. Îl convinse apoi să dijmuiască plicurile celorlalţi şi să adauge la al lui Iacint pînă la echilibru. Apoi să ia asupra lui vina de-a fi transmis greşit cifra.

Tipul prinsese mişcarea din zbor şi astfel Iacint, căruia-i cădeau cuvintele din gură precum cojile de seminţe, se trezi reuşit la concurs alături de cei ale căror punguţe fuseseră ciugulite. Alţi doi colegi, mai cu experienţă şi de vreo zece ori mai buni, care se prezentaseră ca fraierii doar cu talentul, fură felicitaţi călduros de întreaga comisie, dar rămaseră, fireşte, mofluji.

Ei au avut destine diferite. Primul mai încercase de trei ori şi-apoi îşi pusese ştreangul de gît. Al doilea se cărase în Germania, însurîndu-se cu o nemţoaică bogată. Se îngrăşase şi, la petreceri, făcea deliciul oaspeţilor prezentîndu-le, între tort şi cafele, numărul de pantomimă cu care fusese respins la prima şi ultima lui tentativă de a pătrunde într-un teatru de elită.