Un colţ de batistă din Desdemona

Cosma tot mai trăgea nădejde să îl care pe Camil Deleanu în urbea unde stăpînea tot ce mişca în teatru şi ceva pe deasupra. În Călăraşi rîul şi ramul îl ascultau fără crîcnire şi voia să îi facă o primire de voievod, bază pentru viitoare finaţări bogate. Îi ordonă deci lui Motancea, cu care devenise familiar prin repetiţii shakespeariene, să facă ce o şti numai să îl aducă spre Dunăre.

Motancea se cam săturase de teatru, de Cosma şi de trambalarea prin autobuze, că maşină nu avea, în scopuri artistice. Se mai lipea el de cîte un actor bucureştean dotat cu motorizare, dar tot era obositor să bată drumul pentru o replică pe care o avea şi nici aia spusă ca lumea. Entuziasmul iniţial scăzuse spre genunchiul broaştei. Înregistră porunca lui Cosma cam fără elan.

Regizorul a toată Dunărea de Jos pînă la Marea cea Mare repeta mult, interminabil, fiecare întoarcere de căpăţînă trebuia să iasă cum o gîndise el, îl lăsa pe Sasu să îi frece coregrafic ore la rînd. Acesta, obişnuit cu modul comunist de a supune masele nu dădea nici pauză de ţigară. Actorii mai mult sau mai puţin calificaţi blestemau, dar răbdau cu gîndul la luminile Occidentului. De fapt de data asta Cosma îi momise cu un turneu în Japonia care era ca şi aranjat. Ăsta nu era lucru de glumă! Trupa se tăvălea cu spor, ocnaşii scenei se înjunghiau artistic ca chiorii, iar seara cădeau laţi visînd Toyote. Nu mai apucau nici să se îmbete. Numai Sasu stătea singur în cîrciuma uriaşă, gen cantină bolşevică, a hotelului, mobilat ca în anii 70, şi se pilea metodic, cum făcea de o viaţă.

Motancea ajunsese la o condiţie fizică de invidiat. Leneş cum fusese de cînd îl făcuse mă-sa, nici tenis nu jucase mai mult de un set pe cincinal, iar la ping-pong gîfîia sonor după trei mingi. Acum ar fi putut alerga un semimaraton, măcar că trecuse de jumătatea de veac. Restul trupei, în afară de vedete, erau tineri şi slabi la trup cum erau şi la minte. Le venea mai lesne să se dea de-a dura, în vreme ce bietul amator trebuia să tragă din greu.

Iacint Manoil îi devenise lui Motancea model de arătare fizică. Avea muşchi de circar şi şolduri înguste. Încărunțirea timpurie îi făcuse şi mai expresivă mecla cu arcade pronunţate, de goriloi şef. El se întrebuinţa puternic la repetiţii pentru că asta îl scutea să mai gîndească şi îl înălţa în ochii părţii muiereşti a teatrului. Se purta lupeşte şi sfîrtecase mai toate mioarele din turma de la Dromichetes. Foarte sănătos nu era nici el, îl cam lăsase lebărul, că trăsese mult pe gorniţă, dar nu se cunoştea. Cu prea-cinstita stătea bine.

În relaţiile artistice, Iacint se ferea oarecum de Motancea. Profesorul, pentru replica ce-o lătra în „Crime la Elsinore”, se apucase să buchisească toate cele 38 de piese ţîşnite de sub aripile lebedei de pe Avon başca sonetele. Mintea lui sistematică şi obiceiul de a pregăti lecţii îl îndreptăţiseră la această performanţă de care nu numai Iacint, dar nici măcar Cosma nu fusese vrednic. Manoil evita să discute cu unul care l-ar fi putut seminariza fără voie. Cum Motancea era toată ziua cu Learul în gură se simţea stînjenit la intelect. Ăla cita tot timpul, numai pe scenă n-ar fi fost în stare să scoată pe tubă un „a fi sau a nu fi”.

Lui Cosma i se cam rupea, el era şef, făcuse scenariul cu mîna lui, dar Iacint mai suferea uneori în tăcere. Motancea nu băga de seamă, gîfîind mereu să fie în ritm cu tineretul la paşii complicaţi ceruţi de Sasu şi să-şi dreagă vocea pentru coruri şi mai ales pentru nemuritoarea sa replică rezonantă:

– Crapă, bă!

Gil Motancea nu depuse aşadar un zel prea mare pentru a-l convinge pe viceprimar să se deplaseze în fieful cosmic. Directorul de la Naţional băgă se seamă că fidelitatea cabalinului scăzuse. Să se supere pe el nu putea. Era cureaua păroasă de transmisie între el şi bugetul Capitalei. Banii, deşi aprobaţi de principiu, intrau cu ţîrîita şi Ivan Cosma visa pentru anul următor o alocaţie mai rotofeie.

Ca urmare, tartorul crimelor îl mai slăbi pe Motancea cu repetiţiile, ceea ce nu era uşor din cauza obiceiului său blestemat de a ţine toată trupa pe scenă. Dacă lipsea careva, se strica morişca.

Odată, la un spectacol, cînd patru figuranţi cu roluri de mormăială mîncaseră mici stricaţi şi fuseseră puşi pe tuşă, repetiţiile se opriseră zece zile. Iar Cosma, care anunţase premiera şi dăduse plocoane la toţi criticii, înnebunise spitalul şi stătea la capul lor, nedormit şi neras, cu zilele de i se dusese vestea în ţară de grija pe care o avea de oamenii lui. De fapt el se gîndea că amînarea spectacolului de gală ar fi însemnat încă un rînd de peşcheşuri. Făcuse rost de leacuri, adusese doctori de la Bucureşti şi umblase tehui, parcă ar fi fost ciugulit de bărzoi, pînă îi văzuse pe picioare.

Acum, Cosma îl chemă pe mototol la masă rupînd o cîtime din banii teatrului, îl ospătă şi îl ameţi, făcîndu-l să promită solemn că îl va pofti pe ilustrul său prieten şi edil la un şnur, că se apropia premiera. Merse chiar mai departe. Puse o pîrţotină din tineretul trupei, vidă la cap ca un bec, dar tîrtoşă, să se dea la el.

Fătuca, Paloma pe numele ei de columbă, îşi potrivea mintea cu numele. Pe deasupra îi era şi studentă lui Cosma la particular, unde tot el o introdusese pe bază de plic şi examinare la anatomie. În „Crime la Elsinore” juca o felie de Ofelie, un colţ de batistă din Desdemona şi apărea în grupurile de ţîţoase ce se despuiau în somnul lui Claudius pe care Cosma îl înzestrase, nu se ştie de ce, cu visele erotice. Scenariul era astfel făcut încît, pe cînd Hamlet parlamenta cu moroiul, Claudius le soilea visînd cadîne. Adică îl durea în cot, vezi Doamne, de faptele lui penale. Tot Paloma era cea care statuară fiind, se desprindea din grupul de ursitoare şi, nici una nici două, îl apuca pe Macbeth de socoteală. Teatrul lui Ivan Cosma era unul al gesturilor erotice explicite. Nu umbla cu aluzii, în fumul care împînzea scena puteau trece neobservate.

Paloma apăru aşadar în separeul unde Cosma îl îndopa pe Motancea cu friptane şi cu pretenţiile lui. Se miorlăi că vine şi ea la Bucureşti cu profesorul, a doua zi. Îl aţîţă bine spre bucuria lui Cosma, că era cariera ei în joc. Apoi se topi ca în „Visul unei nopţi de vară”.

Drumul spre metropolă nu fu prea vesel pentru porumbiţă pentru că Motancea, vrînd să o cucerească, îi recită sonete ceea ce o făcu să adoarmă fără să uite a sprijini capul de umărul lui.

Evident că, ajunşi la ţintă, Mata-Hari îşi făcu cale spre sălaşul victimei, care nu bănuia manopera lui Cosma. Credea, sentimental cum se afla, că el o vrăjise pe suava zburătoare, altfel bine căptuşită, cu ajutorul amicului său Will. Orele ce urmară nu fură dezagreabile pentru Motancea. Paloma avea de toate, mai puţin tehnică. În schimb, ce era al ei, era al ei: avea o piele fină, tînără cum se afla, uşor pufoşită ca o piersicuţă ce îi plăcu la nebunie. Nici ea nu suferi pentru că Gil Motancea, dacă nu îi vedeai faţa, putea trece drept un bărbat normal, nejugănit de vîrstă şi priceput cît îi permitea creierul lui de intelectual.

Aşa că o duseră în desfătări toată ziulica şi seara următoare. Apoi Paloma luă microbuzul spre oraşul natal, de fapt se născuse la ţară, în apropiere, ca să ducă şefului său vestea victoriei. Iar Motancea se precipită spre Primărie. Paloma nu omisese să-i amintească dorinţa lui Cosma pe care însă nici actorul nu o uitase.