Horia Gârbea 
În Capitala mizerabilă, Camil Deleanu ce purta, teoretic, o parte din vină pentru mizeria ei, uitase cu totul de treburile culturale. Se pusese pe capul lui o oaste de arhitecţi, constructori şi manipulatori de terenuri, cerînd pămînt şi apă. Mai ales pămînt.
Dacă parcelele bucureştene ar fi fost din gumă de mestecat, oamenii ar fi plescăit-o între fălci şi ar fi întins-o la limita subţirimii posibile. Dar nu era. Un metru pătrat în buricul tîrgului costa cît un pogon de dincolo de barieră. Printre cererile disperate ale ticăloşilor, toţi veniţi cu pile dintre cele mai tari, Deleanu îşi aminti numele unui film prost: porţile albastre ale oraşului. De ce nu existau oare asemenea porţi care, odată închise, să nu mai permită înhumări în cimitirul de pierzanie de pe Dîmboviţa?
Relaxat de la această viziune utopică, vicele sorbi din cafea. Bondarii constructivi continuau să zumzăie oferindu-se fără ruşine să construiască aşezămintele cele mai generoase şi mai dezinteresate cu condiţia să li se dea o prăjină de ogor spre kilometrul zero.
Deleanu flutură mîna prin faţa ochilor, alungînd propunerile lor ca pe nişte musculiţe beţive. Atunci intră, sfioasă aparent, dar fără a bate la uşă, Ana-Lungana. Avea în mînă o invenţie birotică detestată de Camil: un fel de cîrpător subţire, dreptunghiular învelit în plastic pe care se prindeau cu un arc, ca la cursele de şoareci, foile de hîrtie. Îi zicea finuţ „clipboard” şi Deleanu constatase că e semnul distinctiv al celor care vor să se afle în treabă fără să o ducă la sfîrşit. Foile, prinse în clamă, flutură aiurea, se sucesc venind mereu in faţă tot nerezolvate, tot inutile. Dar a merge pe culoarul unei instituţii cu mîna goală înseamnă că te plimbi. A păşi cu un clipboard sub braţ sau între deşte, chiar cînd te duci la budă, înseamnă că eşti ocupat.
Ana ţinea bucata de plastic ca pe un scut. Vertical, privind peste ea cu fereală. Camil îi făcu semn să poftească, numai de-al dracu’. O privire răzbunătoare fu adresată interlocutorilor, reduşi la muţenie. Barbarii, întrerupţi din pledoariile lor false, o priveau canibalic pe deşirată. Le întrerupsese pledoariile, credeau ei, taman cînd începuseră să aibă şanse. Ar fi halit-o pe costelivă măcar că nu aveau ce alege de pe oasele ei. S-ar fi mulţumit cu limba şi măduva.
– Ai picat bine, Ana! zîmbi Camil.
Aia picase ca o şoricioaică gravidă într-un tomberon cu cinci cotoi. Dădu să caşte maxilarele.
-Cred că ştiu ce vrei să îmi spui.
Ea totuşi spuse, neîntreruptă de şef, spre delirul celorlalţi.
-Lasă tu hîrtiile aici, o îndemnă primarul cînd se plictisi şi bănui că i-a chinuit destul pe agresori. Avem noroc, sînt aici cu oameni de mari posibilităţi, dar care sînt şi îndrăgostiţi de cultură. Nu ne lasă dumnealor în drum.
Ana plecă şi indivizii din jurul lui Camil, care iubeau cultura ca viespea oţetul se întrebau ce îi aşteaptă.
-Multe probleme apar la un teatru cînd vrei să faci o montare cu adevărat grandioasă! oftă Camil jucînd un rol de zile mari.
Reieşea clar: cine voia să se lipească de o concesiune pe pămîntul sfînt al ciobanului Bucur trebuia să cotizeze către strămoşul acestuia Dromichetes din Călăraşi. Deleanu chicotea pe dinăuntru de farsa jucată investitorilor. Aceştia începuseră deja să îl asigure că le place nespus arta scenică, au fete care vor să dea la teatru, se interesau de proiectul lui Cosma. Nici unul nu îndrăzni să întrebe de ce, cu banii lor, se va juca un Shakespeare de încropeală la o sută de kilometri de centru visurilor lor.
Astfel, pe clipa de haz a lui Camil, Ivan Cosma care îşi suduia trupa de lîngă scena cea mai mare a Dunării de Jos, primi bani destui să îşi ridice trei mănăstiri teatrale şi un schit. Aşa avea să şi facă, umflînd bugetul şi punînd deoparte.
