Era ştiut că Iacint Manoil are succes la femei. Era atît de urît, că le impresiona. Şi atît de direct în prostia lui, încît părea sincer. Ca o piatră de moară. Era actor. În teatru au succes bărbaţii foarte frumoşi sau urîţi ca moartea. Iacint avea şanse. Nu izbutise prea mult. Nu-l interesase. O urmă de bun simţ rămasă nespălată pe fundul vasului cu cromozomi îl oprea să se exteriorizeze. Şi-apoi era leneş.
La femei se băga. Nu neapărat din orgoliu, ci aşa, din obişnuinţă, cum se rădea sau se spăla pe dinţi. Ele nu ziceau nu. Fusese însurat de trei ori. Nu mai mult de doi-trei ani cu fiecare dintre neveste. Actriţe, balerine, ceva de genul ăsta. Acum se potolise, se mulţumea cu ce-i pica şi se lăsase biruit de lene.
Mai de curînd înţelesese şi el că femeia-artistă nu era ce-i trebuie. El n-avea nimic constructiv în creieraş. Era genul păcătos şi răspîndit de om care nu poate să planteze nimic, nici un cactus între doi bolovani, care nu poate clădi nici măcar o cabină de umblătoare. Într-o vreme, îşi luase, cum îi era obiceiul, adică fără a se gîndi la nimic, un cîine. Plecase pe urmă la mare, uitînd pur şi simplu de el. Cînd îşi adusese aminte, nu se întorsese şi animalul murise de sete, închis în casă. Ce era să mai facă? Dăduse o bere unui gunoier să ia mortăciunea în tomberonul lui şi se îmbătase melancolic zicîndu-şi că viaţa asta-i o porcărie.
Cu un rest de luciditate, se lipise de o proastă energică, ordonată, făcătoare de tocăniţe şi prăjituri. Ea cîştiga şi bani. Făcea înmulţiri şi împărţiri la Rolcarton. Avea scris frumos, şcolăresc. Se chema ea contabil şef? Se chema. Ilustra şi paradoxul matematicii: ăi care se pricep la calcul diferenţial trag mîţa de coadă. În schimb, ăia care n-au habar decît de aritmetică, patru operaţii, îşi umflă teşchereaua.
La Rolcarton viaţa era un vis, moartea o deşteptare. Dar de ce să mori? Era la capătul pămîntului, pe lîngă comuna Căţelu. Calea ferată industrială ieşea printre două porţi mari, ruginite, prin spatele unor uliţe suburbane şi se ducea hăt, spre linia de centură. Cînd te-ai fi uitat, într-o dimineaţă de primăvară, în lungul ei te-ai fi putut gîndi că se leagă cu linia principală, apoi cu alte linii şi eşti cumva în racord direct cu gări depărtate, de care nici n-ai auzit sau le-ai văzut doar prin filme, cu halte italieneşti mirosind a cafea proaspătă în ceaţa zorilor, cu gări principale cu parfum de detergent, cu staţii impozante unde closetele au capace şi hîrtie igienică.
Dar la Rolcarton cine să se gîndească la toate astea? Primăvara, pe rambleul înverzit, răsărea păpădia şi n-o vedea nimeni. Oamenii mai munceau, mai mureau. Alături era o tipografie, le aduceau portarii ziare. Şefii aveau ziarul lor, la cafeaua de bun-sosit. Ăia mai mici citeau în grup, după prînz. Era bun ziarul, că era scris mare. Un omor din dragoste, o bunică violată, timpul trecea uşor. Un tînăr a intrat călare într-o discotecă. Şi mai jos, cu litere mai mici: calul era alb. Altceva ce-ar fi trebuit să mai ştii?
Rolcaronul avea şi o echipă de fotbal, printr-o divizie de la jumătatea alfabetului. Îi rămăsese numele vechi: “Voinţa Rolcarton” şi jucătorii aveau într-adevăr o voinţă de mucava umezită. Jucau pe terenul comunal, un fel de tăpşan pentru păscut gîştele.
Numai echipamentul era frumos, luat de la o fabrică de confecţii prin prietenia directorilor. Îşi aruncau mingea unul altuia la futu-i mă-sa. Antrenorul, nea Mişu, care jucase odată, în tinereţe, pe “23” cu naţionala de juniori B, mai ascundea în pipotă un rest de orgoliu. Se vedea într-o bună zi purtat pe braţe de jucători cu cupă cu tot. Dar de unde cupă? După fiecare meci pierdut, la care asistau peste 28 spectatori, nea Mişu le plesnea cîte un discurs îndurerat.
După cîteva minute, căpitanul echipei, Ţucu, un fundaş care pe mulţi îi trimisese la ortopedie, îl oprea din speech pe jumătate milos, pe jumătate scîrbit:
– Da’ mai lasă-ne, bre, nea Mişule, că ne-ai umplut curul de lacrimi.
Căpitanul ăsta de echipă, nu era prea înalt. Era însă destul de solid ca să fie, în teren, imobil ca o solniţă. Tocmai venise “la sediu”, la Rolcarton adică, să se mai roage de director pentru nişte bani. Îi tăia la ramazan, că din centrări şi şuturi, şi alea pe lîngă poartă, nu se sătura nimeni. Madam Manoil, contabila, asistase şi ea, ca un cadru de conducere ce era, la milogeala cotonogarului. Ţucu avea un stil aparte al negocierii. Era de o familiaritate care îi înjosea şi pe ceilaţi şi pe sine. Îl luase pe director cu “şefu’”, “bre, nea”, “tălică“, “păpică“. Chestii d-astea.
Directorul ce să mai zică? Avea el o şustă la o fabrică de salam. Le mai dădea de pe-acolo mezeluri. Bani, de unde?
Mergeau şi prost, atacau toţi deodată ca neghiobii. N-aveau nici o concepţie tactică, zicea antrenorul, parcă asta n-ar fi fost treaba lui. Se năpusteau toţi în faţă: “Pe ei şi la Dobrică!”. Dar nu-i mai ţineau forţele să se întoarcă în apărare şi se trezeau cu portarul tăvălindu-se singur prin careu. Mingea peticită se tîra pînă în fundul plasei. Antrenorul smiorcăia pe lîngă ţigară vorbind de unul singur:
– Salam–salam… Sibiu – Sibiu… Antrenamente, Sulea…
Directorul se cam săturase de ei. Acum îl trimisese pe Ţucu cu madam Manoil, să scape de lipicioasa lui prezenţă. Să facă nişte forme pe-acolo, să mai stoarcă o primă la “băieţi”. Socotitoarea era ea matroană, dar după buletin n-avea decît vreo 33 de anişori. Părea excesiv împlinită, calculele şi bilanţurile fac curul mare, dar carnea era tare ca mingea Adidas. Ţucu, ce i-o fi trecut prin creierul lui mare dar inutil? S-o ia la unşpe metri. Bancuri şi complimente de-ale lui, vestiar de divizie inferioară, snoave fără poantă, cum se pişau ei sub duşuri şi făceau concurs de nimerit la semn.
În chip cu totul surprinzător, balanţista de cifre îl găsi cu haz pe ghipsar. Era şi mai tînăr nărăvaşul. Ori că Iacint, ca actor, o privea de sus şi-o ironiza, ca prostul, că parcă el ştia estetica pe degete… Ori că scîrba de stoper îi dăduse pe la glande cu mirosul lui de opt ture de pistă… Ori că, dracu’ ştie, era primăvară şi gata…
Nu trecu mult şi, cum ea avea fusta cam scurtă pentru anotimp, cum purtătorul banderolei de căpitan era în trening, ajunseră la gîdilici.
La Rolcarton viaţa era un vis. Culoarul lung, podeaua de ciment zgrunțuroasă. Oamenii, mai cu treabă, mai cu ziarele. Birouri mari, multe. Ferestre înalte, de hală industrială. Puteai să stai singur în biroul tău în pielea goală să nu te vadă nimeni. N-avea Ţucu tehnică individuală s-o ţină în defensivă pe calculatoreasă cît timp aveau ei în faţă. Teoretic.
Dar ceasul rău te-ajunge şi-n somn. Opt sute nouăzeci şi trei de zile nu mai trecuse Iacint pe la serviciul nevestii-si. N-avea de ce. Plus că duhoarea de carton dat cu clei şi lac îi făcea greaţă. Acum, neavînd repetiţii la Călăraşi, n-avînd cu cine bea o bere, ori tot mînat de primăvară, uite că venise. Cînd smucise uşa, de fier şi ea, a biroului nu înţelesese cine erau cele două mogîldeţe opintite în picioare într-un colţ de încăpere. Nici nu pricepuse ce fac. Întîi că el eram cam contre-jour. Apoi n-avea imaginaţie să asocieze serviciul contabilităţii cu numerele.
Pentru oameni cu inteligenţa normală totul mai putea fi încă salvat. Unde pui însă fîstîceala bîzdovecii care nu mai păcătuise niciodată? Plus ghinionul feroce care-l propulsase pe Ţucu în fruntea autorilor de autogoluri din toate seriile. Îşi băgase mingea în proprie poartă şi din corner, şi din acţiune, şi cu capul şi cu cotul. Aşa şi-acum.
Adulterina scoase pe gură singurele cuvinte ce nu trebuiau emise:
– Soţul meu!
Să fi spus “Arde casa”, “Cruce-n sîn” sau măcar un neutru “Bună ziua”, tot n-ar fi fost nimic. Aşa însă, apărătorul sărise ca ars, trăgînd de nădragi, se repezise la Iacint, care tot nu pricepuse decît pe jumătate, şi-l întrebase cu absurditate conform poziţiei lui în clasament:
– Şi ce vrei, bă?!
Histrionul nu ştiu ce să spună că ar vrea. Ar fi răspuns tot o tîmpenie, mai probabil nici n-ar fi răspuns. Dar Ţucu, avînd mintea rătăcită, plusase tot el demonstrînd, pentru prima dată în carieră, un joc de cap remarcabil. Creştetul lui sparse dantura altfel impecabilă a încornoratului.
De-aici începură pentru toţi necazurile: poliţie, medici legişti, dentişti, procuratură, divorţ, tribunale, suspendări de spectacole, anchete, sancţiuni, denunţuri.
Pentru singura lui lovitură de cap reuşită Ţucu fu, paradoxal, exclus pe veci din sportul rege, iar echipa, care nu avea nici o vină, desfiinţată degrabă. Iacint îşi puse repede dinţii, dar ceva nu se mai potrivi exact. Cu toate piliturile ulterioare vorbirea scenică îi rămase puţin sîsîită şi peltică, întristîndu-l pentru totdeauna.
La Rolcarton oamenii au putut citi în ziar, pentru prima dată, o întîmplare zguduitoare azvîrlită de destin în curtea lor pavată cu dale de ciment. Pentru prima dată se uitau de-a lungul şinelor ruginite şi se întrebau în gînd dacă ele nu duc oare spre ceva.