Pânza de păianjen a Teatrului Meu

Celestul regizor şi director de peşteră culturală Cosma era un fin diplomat. Înţelegea prea bine că nu putea să monopolizeze scîndurile lustruite de tăvăleli ale scenei teatrului său. Zicea Teatrul Meu, nu Teatrul Naţional Călăraşi, de parcă mumă-sa i-l lăsase moştenire odată cu calviţia şi-un început de diabet.

Aşadar el conceda uneori, cînd era obosit de matrapazlîcuri, care în codul penal nu erau trecute mai sus de furt calificat, să lase şi altă gîndire neguroasă la timonă. Să permită şi altora să-şi bată joc niţel, a pedepsire, de actorii săi. De cei angajaţi cu ghiotura pe banii săraci ai bugetului.

Alegerea nefericitului nu era lucru uşor. El trebuia momit, stîrnit şi lăsat să se facă de rahat. Astfel naţia consumatorilor de histrionisme avea să priceapă ceea ce era de priceput prin procedeul didactic al comparaţiei. Şi anume că tot Cosma este demiurgul poporului ales al teatrului şi că oricine încearcă să se ridice deasupra lui poate stîrni cel mult ilaritate.

Cu o abilitate de curtean bătrîn, Cosma îşi atrăgea victima în păienjenişul complicat al cabinetului său directorial mirosind a mucava prăfuită. Pe pereţi trofeele atîrnau expuse războinic precum nişte scalpuri sau capete de fiare răpuse. Fotografiile uriaşe cu scene obscure din montările lui Cosma păreau scene de vînătoare spoite de animalieri flamanzi.

Acolo îl peria din greu pe fraier, îl tocmea pe bani multişori şi-l prindea în reţeaua unsuroasă a monologului propriu. Îndată ce nou-venitul se apuca de treabă, cu mai mult sau mai puţin elan, cum îi era firea, directorul începea să-l sape încetişor. Apoi sfredelea tot mai tare, ducîndu-l la un eşec moderat şi scîrbos, nu ridicol şi nici bubuitor, ci fîsîit şi mărunţit ca rafala de pîrţuri a unui cîine răpciugos. Inventa conflicte, îi isteriza actriţele, îi concedia junii primi care începuseră să-i priceapă spectacolul. Pe oamenii de la lumini şi sunet îi ţinea pe ace învîrtindu-i ca pe clătite şi nici ăia nu erau proşti să nu priceapă mesajul. Mai dădea şi interviuri în doi peri punîndu-şi ţapul ispăşitor în conflict cu caprele rîioase ale presei.

Nu era nevoie să insiste prea mult. Lingăii se grăbeau să-l toarne pe intrus pentru vini imaginare sau reale. Actriţele care voiau să se bage sub pielea sau sub plapuma lui, dădeau ochii peste cap în public şi susţineau că vai, dacă ar face el, Cosma, acel spectacol, şi nu nepriceputul de Cutare, Europa ar cădea cu cizma italiană în sus, iar Turnul Eiffel s-ar crăcăna şi mai tare.

Necazul era că oamenii care-l ştiau pe Cosma din auzite sau din păţeală nu se băgau să-şi aducă planurile, cît de aberante, la Călăraşiul gloriei teatrale. Nu erau nici ei nebuni să-şi vîre gîtul în laţul de cînepă amăgitoare al directorului peste directori. Păianjenul cosmic începuse să ducă lipsă de musculiţe.

Totuşi Cosma ar fi putut găsi uşor un tînăr pe care să-l umple de scîrnă. Ăştia erau destui. Universităţile fată anual, ca şoricioaicele, saci placentari imenşi cu regizori, actori, critici teatrali. Orice chioară bubuită de pe la Fizică atomică, fiece coadă strîmbă de promoţie, absolventă prea-tîrzie de Petrol, Gaze, Mine, Ape sau Păduri devine musai om de teatru. Dacă nu la magazinul de pile al universităţilor statale, atunci în particular, pe banii bunicuţelor.

Facultăţi particulare de teatru funcţionează în orice cătun. În cămine culturale dezafectate, în foste magazii de dessous-uri second-hand, în hangare şi depozite cu medicamente expirate. Nu-ti trebuie decît o pardoseală scînduroasă, trei saltele vechi de gimnastică puţind a transpiraţie pre-olimpică şi un un bec de douăşcinci de waţi pentru atmosferă. Profesori se găsesc cu ghiotura. E imposibil să nu dibăceşti un bîlbîit ca să predea vorbirea şi dicţiunea, un ciung pentru pantomimă şi cîţiva clovni reformaţi pentru arta comediei. La istoria teatrului e ceva mai greu: trebuie ca baborniţa aftoasă numită conferenţiar să reziste trează pînă cînd adoarme şi ultimul student.

Desigur, pentru capcanarea viitorilor păgubiţi, asemenea încropeli angajează nume umflate ale scenei, bune de trecut în pliantele publicitare. Ăştia, cînd vin să-şi ia leafa, mai trec şi pe la studenţi să le dea autografe. Uneori află însă că efectivul universitar s-a cărat deja la crîşmă şi atunci pleacă dezgustaţi de lipsa de conştiinţă a discipolilor. Seara totuşi, studenţii se îmbracă în mod distinctiv, fetele în nişte saci lălîi care le pun pecetea viitoarei meserii, şi dau năvală pe la teatre creînd înghesuiala artificială strict necesară oricărui succes. Strîmbă din nas la toate cîte le văd şi adorm cuibăriţi pe complexul lor de superioritate. Visul le e senin: se face că în sfîrşit pot recita şi ei “Somnoroase păsărele” fără greşeală.

Un absolvent de asemenea paranghelie privatizată nu mulţumea însă orgoliul lui Cosma care viza punerea la colţ a unui nume mare. Dar pe cine să ia? Pe cei din generaţia lui nu putea să-i rabde. Se temea şi de un eventual semi-succes al lor şi îi simţea arzîndu-l lăuntric ca pe nişte hemoroizi cu clonţ de rubin. Atunci nu-i rămîneau decît două alternative. Prima: o stea uşor ofilită, de preferinţă de sex femeiesc, cu orbita cert descendentă. Pe asta o juca pe degete. Îi băga în pat un actor, de-alde Iacint Manoil sau altul de teapa lui, o punea în gura actriţelor dar şi a contabilelor şi secretarelor cu fundul de mare tonaj de care teatrul era înţesat. Fiasco-ul era asigurat. Cosma triumfa în sine şi în afară plîngea ipocrit că nemernica i-a distrus “colectivul”.  În timpul ăsta fanata se întreba dacă apa blîndă a Borcei e destul de adîncă pentru a se sinucide precum Ofelia.

A doua solutie nu era atît de la-ndemînă, dar era mult mai spectaculoasă. După tăvăleala din 1989, mulţi regizori care, într-un fel sau altul îşi făcuseră o glorie în afara graniţelor naţionale, prinseră a se întoarce. La unii faima străinătăţii era reală, deşi, la cît este de mare Globul Pămîntesc, era greu de ştiut cît adevăr stătea în gloria lor. Alţii plecaseră şi se aranjaseră binişor iar la venire ţoalele lor mai fine şi accentul pronunţat îi ajutaseră să cucerească locuri în ierarhie pe care, rămînînd acasă, nu le-ar fi visat. Aflat de departe, ca la jocul telefonului fără fir, un eşec onorabil poate fi perceput ca un succes mediu.

Aşadar glorioşii se întorceau. Păreau frumoşi şi exotici. Chiar aşa, năpîrliţi cum se aflau, după decenii de exil, hormonii damelor teatrale clipoceau în preajma lor. O glorie arteziană sifona în jurul scenei pe care se apucau să lucreze.

Unii nu mai puteau. Veniseră, pur şi simplu, omeneşte, să moară acasă. Altora li se răscoleau amintirile şi căutau să pună iar în scenă, pentru nostalgici ca şi pentru cine nu le văzuse, spectacole pe care le mai ridicaseră pe scenă în tinereţea lor, înainte să dea dosul comunismului. Rezultatul era hilar şi tragic. Aceleaşi paiaţe, mai bătrîne acum cu douăzeci de ani, jucau de două ori mai lent aceleaşi roluri. Li se adăugau cîteva prospături în locul celor care nu mai răbdaseră şi acum jucau în trupa Sfîntului Petru. Efectul era al unui magazin de vechituri stranii, cu patefoane şi flaşnete atractive la vedere, dar inutilizabile.

Dar gaşca exilaţilor întorşi nu se rezuma la ăştia. Erau unii daţi dracului care tăiaseră sare din greu în ocna teatrală capitalistă. Mintea lor era o bancă de date, un album de imagini bine clădite. Nimic nu uitaseră. Erau şi mai tineri, nu-i vorbă. Nici în Apus nu flămînziseră, dar acum aveau o foame cu totul specială şi tolba le era plină. Se apucaseră aşadar, cu forţele proaspete ale ţărişoarei carpatine, care tînjeau după ceva nou, să refacă, la milimetru, cap de cui şi nuanţă de şosetă capodoperele scenice cu care rupseseră gura cîte unui burg european sau city american. Dacă în viziunea originală protagonistul era chel şi înalt, sosia lui balcanică trebuia să se radă în cap şi să poarte tocuri. Nu se îngăduia nici o abatere de la canonul stabilit. Mărimea paşilor de dans şi fiecare tumbă trebuiau copiate la fix după original, încît actorii semănau cu nişte marionete.

Publicul snob era sedus de asemenea întîmplări. Cei între două vîrste, care visaseră să ajungă în anii ’70 la Paris sau Chicago, dar, fireşte, nu reuşiseră, vedeau acum exact, la scara unul la unu,  evenimentul la care ar fi putut asista atunci pe viu. Se duceau deci în masă.

Camil Deleanu fusese cărat şi el, cu toate scîncelile lui, la braţul nevestei thaliomane şi fugărit prin coridoarele teatrale conform interactivităţii. La un spectacol de tragedie antică, unde publicul trebuia să asiste în picioare la un lung prolog violent, cîţiva tineri vînjoşi şi pe jumătate goi în frigul de grotă al coridorului, îi căraseră bietului om cîteva beţe pe spinare. Nu-l duruse rău, că era îmbrăcat cu un sacou gros. Dar făcuse o mutră atît de chinuită, încît o bătrînică văzîndu-i suferinţa leşinase blînd. Patru vestale spontane o căraseră spre a o lepăda în foaier. Publicul fremătase la acest supliment de tragedie pe care-l crezuse premeditat şi inclus în preţul biletului. Un astfel de regizor îi trebuia lui Cosma pentru planurile sale machiavelice. Nu era uşor. Cereau bani mulţi, deprinşi cum erau cu America. Unde mai pui riscul de a izbuti o panoramă memorabilă, cu toate capcanele întinse de diabolicul arahnoid!

Dintre puitorii pe scenă de acest fel, cel mai vestit şi mai năbădăios era numitul Viktor Fuss. Plecase din Dracula Land de un sfert bun de secol cu familie cu tot. Nimeni nu ştia ce naţie îi domina genele: nemţească, evreiască sau ungurească? Avea si ceva polonezi sau cehi în ascendenţă dar, se pare, corciţi cu ţigani galiţieni şi, naiba ştie cum, avea şi un bunic arvanit. Dacă te luai după paşaport, era american şi avea doi băieţi: unul cu o japoneză de un metru douăzeci, altul cu o negresă portoricană. Acesta se convertise de timpuriu la islamism şi visa să-şi omoare părinţii cu sabia.

Alegerea lui Viktor Fuss arăta clar că lui Cosma îi place riscul. Cu el putea să-şi rupă gîtul. Dar înfundarea americanului într-un eşec provincial i-ar fi mîngîiat cu pene de struţ sufletul negru. Străino-românul era un ins căruia numele victorios i se potrivea. Se îndrepta glorios spre jumătatea de veac. Dar, trăit departe de cenzura soioasă şi de mezelurile cu soia, abia arăta 40. N-avea riduri, nici păr alb, era mai înalt cu un cap decît Cosma care, fără să fie mic, se încurca totuşi absurd în mîini şi burtă părînd un Hopa-Mitică. Nasul şi gura le avea mari, dinţii îi erau întregi şi puternici iar mîinile, ca nişte lopeţi, îi atingeau pe ceilaţi fără frică şi-i zgîlţîiau amical sau cu furie după caz.

Nenorocitul de Cosma detesta să fie atins pe făptura lui gelatinoasă dar friabilă de meduzoi ţinut 30 de ani la Antipa. Ori Fuss, ca să-şi arate amiciţia, îl pocnea pe umăr, îl înghiontea în burtă, îi dădea cîte-o carabă pe ceafă. De fapt îl considera pe Cosma un homuncul ciudat, deformat iremediabil de comunism. Asta era drept! Deşi umblase prin toată lumea, el fusese peste tot, chiar la cele mai înalte instituţii, ca un turist umil şi invidios, nedesprins de obiceiul de a-şi număra banii şi temător că-şi poate pierde paşaportul. Primele “ieşiri”, stresante, din vremea dictaturii, îl făcuseră pentru totdeauna căcăcios în străbaterea lumii. Fuss în schimb era cetăţean planetar. Chiar în insule sălbatice se simţea la el acasă, protejat de coaja de indiferenţă întărită în Chicago şi de statutul de cetăţean al U.S.. Şi pentru asta Cosma îl detesta şi abia aştepta să-l vadă încovoiat sub cronicile veninoase ce sigur i se vor dedica.

Slăbiciunea lui Fuss, pe care marele sforar, directorş de Călăraş conta în primul rînd, era aceea că în toate spectacolele montate utiliza goliciunea trupească a trupei. O mai făcuseră destui, inspiraţi de un curent occidental revolut în zilele noastre, dar Fuss împingea procedeul pînă la capătul său imprevizibil. Într-o piesă îl înfăţişase pe însuşi Papa de la Roma lepădîndu-şi veşmintele albe, făcînd baie într-un lighean, frecat de mîinile a doi cardinali şi, la sfîrşit urinînd în apa zoioasă spre leşinul stalurilor.

Această pornire, pe jumătate ludică pe jumătate lubrică, îl făcea pe american să aibă mari susţinători. Îl proslăveau amatorii de non-conformisme care vedeau în jucăriile lui o revoluţie de care prăfuitul teatrul mioritic avea nevoie ca de perfuzii. Conservatorii în schimb îl pîrau la toate instituţiile, pînă la preşedintele ţării, organizau pichete furioase în faţa teatrului. Mai ales, ceea ce pe ateu îl amuza de moarte, provocau, indferent de oraşul unde se petrecea montarea, intervenţia bisericii ortodoxe şi autocefale. Scandalul îi făcea oarecare publicitate. Fanii se încăierau cu duşmanii în presa de toate culorile şi haidamacul îşi sorbea cafeaua de dimineaţă rîzînd cu gura lui de hipopotam de cîte mai născoceau plaivaziştii.

Ultima dată, jocul îl cam costase pe nebun. Montase o piesă pe scena dintr-un orăşel patriarhal. Se amuzase să pună nişte figurante, care închipuiau prea-cinstite călugăriţe catolice să dănţuiască pe rock mănăstiresc. Întîi în veşmintele ordinului, apoi în negligé, apoi cum le făcuseră mămicile lor, pentru a primi la final îmbrăţişarea impură a unor masculi păroşi. Nunţiul papal, împins absurd tocmai de reacţiile presei comuniste, pe care o găsise chipurile evlavia, venise din Capitală şi bătuse cu cîrja în poarta teatrului cerînd  să se pună capăt comédiei. Citind a doua zi titlurile din presa locală, Fuss izbucnise într-un hohot de rîs care-i întinsese praporul. Făcuse un pui de hernie. Văzînd cum arată spitalul urbei, cu aspect de closet public, miros de morgă şi instalaţii de abator, luase avionul şi se operase la o clinică pentru săraci din Paris.

(sursa foto: theherald.com.au)