Horia Gârbea 
În vreme ce, fără de veste, gologanii murdari ai mafioţilor de diribau prindeau a se rostogoli spre conturile de la Borcea, Ivan Cosma şi Sasu urlau într-un glas:
-Cortina, Nicule! Cortina, boule!
Omul de la cortină, ameţit de pregnanţa ultimei scene, în care urletele victimelor căsăpite se amestecau cu muzici de chimvale şi salve de artilerie grea, uitase de ce era acolo.
În sală, Aluniţa nu mai ştia nici ea pe ce lume este. Şi nu atît din pricina valurilor teatrale. Simţind-o voitoare de praz şi mai tînără cu vreo 25 de ani decît el, Fuss nu se sfiise să-i umble la trupeasca strîmbătate. Aia să leşine! Decepţionat de a nu fi găsit nimic semnificativ pe partea de sus, laba sănătoasă a lui Fuss pogorîse şi lucrase fără milă. Dacă inspiraţia lui Cosma nu s-ar fi epuizat, o dădea gata pe femelă numai din mîngîiţ.
Dar totul se sfîrşise. Deocamdată, îşi ziceau ambii inculpaţi.
Toate spectacolele lui Cosma începeau cu o frăsuială. Personajele alergau capii, muşcate de streche, ieşeau, intrau, se ciocneau după scenariu sau accidental, zbierau fără rost. Muzica sugera o fierărie în care fierarii au înnebunit şi se bat cu baroasele. Nu se înţelegea dacă e o nuntă în balamuc sau revoluţia de la paşopt.
Încet-încet populaţia se organiza şi intra în ritmurile lui Sasu. După o jumătate de oră se auzeau şi primele vorbe inteligibile. Atunci se lăsase Aluniţa pe mîna regizorului transoceanic.
Pauză nu se dădea, să nu scadă tensiunea şi să nu plece publicul. Dacă dura două ore, slabii de băşică treceau prin chinuri suplimentare celor estetice. Finalul trebuia să fie apoteotic, cu toată lumea în scenă răcnind la ruperea diafragmei şi cu cîntece asurzitoare în boxe. Plutoane de maşinişti trăgeau dinspre scenă cu gloanţe oarbe, fuioare de fum împuţeau atmosfera, iar unii protagonişti se rostogoleau în sală zbierînd cu bojocii daţi la maximum din faţa primului rînd şi mîzgîlindu-se de sînge fals.
„Crime la Elsinore” nu aducea nici o noutate în desfăşurarea de principiu a unui spectacol aşa cum credea Cosma că trebuie făcut şi cum verificase el că dă bine. După încheierea repetiţiei, Alunița se simţi obligată să aplaude în picioare, iar Viktor Fuss, politicos, ca occidental ce se simţea, se ridică şi el plesnind de vreo trei ori din palmele uriaşe.
Cosma veni spre ei îmbujorat de efortul pe care îl făcuse urmărind propria realizare. Îi invită la masă verificînd în sinea lui că nu-i pentru cine se pregăteşte. În absenţa lui Deleanu, avea să se ospăteze Fuss.
La festinul preparat din ordinul directorului avea să vină şi Motancea, primit cu Palomă cu tot, meşterul Sasu şi desigur Iacint Manoil. Restul vedetelor o luaseră spre oraşul de baştină iar localnicii se strîngeau la cîrciumi mărginaşe.
Era la banchetul improvizat şi şoferul de la primărie, dar avea să plece curînd, plictisit de discuţii şi mai ales sătul. Intrase iniţial la repetiţie, dar nu rezistase decît un sfert de oră. Ieşise înjurînd în gînd şi se îndopase cu nişte covrigi excelenţi în piaţă.
Primii ajunseră în separeul de gală cei ce nu trebuiau să se demachieze. Iacint sosi după prima ţuică. Ochiul său, mai ager decît vorba, înţelese că şi-a luat o grijă: Aluniţa nu mai avea nevoie de serviciile lui. Simţi recunoştinţă pentru Fuss, care îl salută neglijent. Acesta îl considera pe Manoil un actor plafonat, terminat, un vierme de gălbează căcat de oi mioritice. În schimb, îi plăcuse altcineva din trupă.
– Ai la tine actor nou. Bun!
Ivan Cosma nu înţelese îndată la cine se referea străinezul.
-E bun. Îl iau şi eu dacă face dicţia, hotărî Fuss
Sasu avu o bănuială.
-Gilică?
– Cel mai bătrîn cu capul ca la cal, preciză rivalul lui Cosma
Aluniţa pufni în rîs ca şi cum ar fi strănutat. Apoi chicoti lung. Iacint, care se simţea micşorat de comparaţie, se întunecă puţin.
– Ce rîde la ea! se minună Viktor Fuss. De ce rîde ea?
– E un amator. E consilier la primărie. Gil Motancea îl cheamă, lămuri Cosma.
– Primărie, motănie, ce importă? Mie mi-a plăcut. Pun exerseze. E din Bucureşti?
– Da, îşi reveni Aluna. Dar e un amator. De fapt e profesor.
– Atît mai bine.
– Aşa se fac carierele, observă cam sarcastic Iacint.
Din pricina defectului său şi a enervării, cuvintele „aşa se” îi ieşiră unite într-un şuierat de reptilă în agonie. Fuss nu se putu stăpîni să nu-l privească mai de sus, ceea ce îl ciupi de nervi şi pe Cosma. Unde îşi pusese boul ăsta dantura? De ce se zgîrcise? Îl legau de Iacint prea multe complicităţi ca să-l dea afară. Asta îl irita şi mai tare, şi converti supărarea într-un chiot fals.
– Noroc! Noroc, fraţilor!
– Vedem dacă fraţi, rîse larg Fuss, ciocnind zdravăn paharul.
