Gaura adâncă şi neagră a unui teatru

Ce-i drept, Ivan Cosma se mişcase foarte repede după revoluţie. Dar tot pe un traseu periferic. Asta-l ferise să aibă soarta omonimului său miner, care izbise berbeceşte şi, după cîţiva ani glorioşi, se înţepenise în pîrnaie.

Ivan Cosma fugise efectiv din faţa concurenţei la Călăraşi, clădise teatrul şi prinsese momentul ca, prin flatulaţii electorale locale, să facă din el ditamai Teatrul Naţional. Montase la repezeală, departe de ochii prea curioşi, cîteva colosale producţiuni mai mult coregrafice, prin intermediul mîinii sale artistice – Nea Sasu.

În România, teatrul se găsea într-o gaură adîncă şi neagră. Dar bani se mai găseau, dacă ştiai să întinzi mîna spre buzunarul statului, larg ca o găoază de bivoliţă şi la fel de nepăzit. Oamenii n-aveau chef de comicării, iar de tragedii nici atît. Se duceau la mitinguri, bătăi de piaţă, se băgau în politică sau făceau Turcia. În sălile de teatru sufla un crivăţ urlînd a pustiu, de te credeai în filmul “Seceră vîntul sălbatic”.

În timp ce, la centru, oamenii se luptau în manifeste artistice pe care nu le băga în seamă nici dracu’, Cosma începuse exportul. Străinii, atraşi de ţărişoara exotică şi sîngeroasă, despre care nu ştiau nici pe ce meridiane călăreşte, veniseră să ia ceva artă. Oraşul mic şi pitoresc în care se făcea teatru şi se bea zdravăn îi interesă brusc.

Cînd în patria eliberată se deschideau primele buticuri, directorul absolut împînzise deja mapamondul cu prezentarea uriaşelor lui montări. Teatrele lumii şi secretariatele festivalurilor nu mai aveau hîrtie în faxuri. O consumau cu mesajele triumfale azvîrlite de la Călăraşi.

De fapt, fireşte, Ivan Cosma stătea la Bucureşti şi, din propriul său apartament, băga pe gîtul faxului luat pe bani călărăşeni, de e-mail nu se pomenea încă, poze şi programe în limbi străine stăpînite aproximativ. De la ajutoare, se căpătuise cu o ladă de casete pe care întocmise cîte un montaj de zece minute alese cu meşteşug din cele două ore lungi cît dura reprezentaţia. Ele porniseră spre Japonia ca şi spre Brazilia, către Africa de Sud şi Suedia, fără deosebire.

Greu a fost pînă la primul turneu. După aia… Impresarii lenevoşi, cînd venea vorba despre Estul European, nu mai aveau de ce să caute alte încropeli. Mergeau pe mîna lui Cosma care le vindea, altfel cu strălucită abilitate, Cîntarea României deghizată în Shakespeare, Euripide şi Racine. Cîntare pe care ei, neştiind-o dinainte,  n-o puteau recunoaşte.

Cînd emisarii gazdelor se iveau în peisajul mioritc, unde erau insistent invitaţi, Cosma nu se uita la bani. Banii prefecturii şi-ai primăriei, uimite să vadă teatrologi negri şi galbeni pe Borcea. Îi omenea, îi ghiftuia cu peşte de Dunăre şi vin de Ostrov, îi plimba şi-i ameţea cu răsuciturile lui de rîmă în călduri. Cum vorbea toate limbile fără să aibă în vreuna un vocabular mai mare de 300 de cuvinte, preopinenţii, oricum luaţi în freză de ceasla, nu pricepeau mare lucru şi nici nu se prindeau că e tîmpit.

Punctul forte al directorului erau actriţele trupei. Erau rele de muscă şi moarte după bambilici sexual cu străinii. Le alesese cu grijă. Ziceai că erau dopate cu cantaridă second hand. Şi-apoi ştiau că distibuirea în echipa mare, cea care avea să îşi desfete auzul cu susurul Senei şi bătăiele Big Ben-ului, depindea de zelul extra-scenic.

Cînd selecţionerele erau de parte femeiască, şi erau, mai ales babete, şeful arunca în luptă trupele în nădragi în frunte cu Iacint Manoil. Nu erau iertaţi de corvoadă nici maşiniştii, dacă arătau bine.

– Rupe-o pe hoaşcă! suna indicaţia regizorală.

Băieţii ce să facă? Le plîngea sufletul după soarele Spaniei şi diurna aferentă. Luau scorpiile şi le dădeau cu osul la pipi de i-ar fi invidiat şi străbunul de pe soclu.

O franţuzoaică tîrtoşoasă venise pentru trei zile şi stătuse două săptămîni. Îl uscase pe Cosma cu telefoanele internaţionale în care îşi minţea şefii că mai are de dus tratative. Era vară, o cărau seara băieţii cu barca peste Borcea şi-o tolăneau prin zăvoaie de învăţase franţuzoaica toate constelaţiile de pe cerul dunărean.

Era, de alminteri, o altă strategie a magnificului: să-i ţină pe trimişii străinezi în Călăraşi ca să nu-i agaţe alţi directori sau regizori, amatori de plimbări transoceanice. De acolo, cînd le venea timpul de plecare, îi scuipa direct la aeroport şi ăia rămîneau cu impresia că au nimerit în capitala culturală a ţării lui Dracula.

Pentru cei mai hîrşiţi, avea minciuni rafinate: la Bucureşti nu era recomandabil să meargă, sînt mineriade tot la două zile şi străinii iau bîte în meclă; în Ardeal sînt lupte interetnice – poţi cădea în ambuscade, în Moldova te taie rakeţii. Singura oază de pace era urbea de adopţiune a lui Cosma. Cîte unul auzise de Iassy sau de Cluhul, Cluj va să zică. Ce teatre sînt? Dar la Temeşvar unde pornise zavera? E acolo teatru?

– Nu ştiu ce mai e acum, cu revoluţia. Erau nişte trupe, o să mă interesez.

Oaspetele, a doua zi, ori uita, ori se trecea cu şpriţul.

La plecare, pe Otopeni, fiecare om ce gustase ospitalitatea călărăşeană se simţea cam jenat de faptele la care se dedase acolo, la marginea civilizaţiei. Toţi, persoane cu bun simţ, încercaseră să facă oricum ceva pentru trupa de tineri talentaţi. Măcar pentru a revedea fătucele pe care le cîntăriseră pe mătărîngă.

Cosma nu era nici el nerecunoscător. Cînd trimitea TIR-ul cu decorul spre zările europene, strecura în bagaj, pentru susţinătorii lui externi, cristaluri fine şi covoare, luate moca sau aproape, în virtutea întinselor lui relaţii. Ba chiar, cînd era cazul, cîte un obiect de artă. Mai ales icoane pe lemn afumat, autentice sau pe-aproape de autenticitate. Cine să scotocească bagajele unui sărman teatru, cînd peste graniţe ploua cu tablouri de preţ şi argintărie mănăstirească?

Aşa se făcuse că trupa lui Cosma cutreierase lumea. Era de fapt o trupă de mercenari eclectici, ca în războaiele medievale. Actori, actriţe, maşinişti luaţi de pe unde se nimerea, că în Călăraşi nu erau nici de sămînţă. Toţi pontau în teatrul Străbunului Dromichetes pe o leafă de nimic pe care tartorul nu se sfia s-o dijmuiască în caz de cheltuieli neprevăzute. Dar ei ştiau că răsplata lor va fi în ceruri, cînd avionul îi va purta prin ele spre destinaţii visate.

La actorii şi mînuitorii trebuincioşi şi semi-trebuincioşi se adăugau, la nevoie, teatrologi în chip de băgători de seamă şi, legaţi în spatele căruţei, cronicarii care dăltuiau în hîrtie nemurirea lui Cosma. Erau plimbaţi şi hrăniţi, ca Baiazid în cuşca lui Gingis-Han. Deprinşi din comunism cu o slugărnicie fripturistică absolută, nu le venea greu să relateze turneul într-o zeamă grasă de epitete. După ce scriseseră în odioasa vreme şi pentru o pizza şi-o bere, acum salivau de recunoştinţă. Uneori se întreceau prea tare cu firea şi, cînd simţea că ar fi putut stîrni excesiv invidia confraţilor, Cosma trebuie să-i mai plesnească pentru a-i linişti.

Nu lipseau din armada cosmică, a cărei deplasare îi costa bani grei pe cei ce se înfruptaseră din proverbiala ospeţie sudică, de fapt nu pe ei, ci instituţiile lor, nu lipseau deci cîţiva politruci de la judeţ. Fie vreun viceprimar, vreun subprefect, fie amanta sau chiar nevasta aceluia, erau înghesuiţi pe lista de plecare. Pentru justificare, dar şi pentru gîdilăciunea orgoliului, li se dădea şi un cîrnăcior de figuraţie.

Cu asta, patronul era s-o feştelească. Luase o trupeşă soţie de consilier-şef şi-o ameţise, în vederea captării soţului, cu un rol mai însemnat. Anume, după ce făcea parte din trupa coregrafiată de Sasu, damicela avea un moment singular. În bezna scenei goale, urmărită de un spot albăstrui, ieşea numai în chiloţii întinşi pe curul lat ca Champs Elysées, cu ţîţele goale, şi vîntura un steag de luptă îmbărbătînd oştirea, precum Ana Ipătescu. Imaginea fusese ciupită de Sasu dintr-un tablou vivant, de pe vremea cînd înscena coregrafii partinice. Doar că pe-atunci protagoniştii trebuiau să se poarte îmbrăcaţi.

Aşadar, într-un punct de cumpănă al reprezentaţiei, madam consilier urma să se avînte, mai mult nudă, şi să fîlfîie drapelul care nu mai era roşu, ci mov închis. Ba rostea şi o replică. De fapt un chiot pătrunzător şi modulat. Cosma se prinsese că limba română este una de circulaţie restrînsă şi prefera onomatopeele. După cîteva repetiţii, protagonista ad-hoc îl convinsese pe directorul de scenă ca, măcar la premiera la care consortul va fi de faţă, să i se pună pe lăptării nişte capace metalice aurii, ca nişte elemente de armură, menajînd decenţa provincială.

Dar în turneu, la Rio, actriţa improvizată renunţase fără nici o remuşcare la tinichele. Ar fi apărut şi cum o făcuse mă-sa. Făptura şi răcnetul ei plăcuseră atît de mult unui spectator tuciuriu, încît acela îi trimisese flori la cabină şi o poftise la o plimbare cu iahtul. Os conştiincios, femeia îşi ţinuse toate spectacolele, primind după fiecare cîte un bucheţoi de orhidee dar, la finele turneului, nu se mai întoarse în ţara natală, înapoi la consilierul ei.

Fiert de supărare, cu bale de frică la colţul gurii, Cosma trebui să dea piept cu mînia soţului abandonat. Îl luase ca de obicei pe Iacint cu el la trista întîlnire, dar cornutul părea în stare să-i măture pe amîndoi. Noroc că se apropiau alegerile şi un vot norocos îl scăpase pe director de represalii oficiale. Totuşi, vreun an de zile, evită să iasă singur seara din clădirea monumentală a teatrului. Ultragiatul îl putea pîndi în umbra bustului istoric ca să-i facă de petrecanie. (va urma)

(sursa foto: laweekly.com)