Horia Gârbea 
În Primărie domnea, ca de obicei, o agitaţie furioasă. În partea unde avea acces publicul răsunau mereu certuri, ameninţări cu procuratura, ţipete de femei isterice atît dinspre solicitanţi, cît mai ales dinspre gagicile de la ghişee, alese parcă pe sprînceană dintre cele hărtănite la creier de atacul hormonilor.
Uşile se deschideau violent. Cap de inginer, Camil Deleanu tocmise o firmă ce instalase la absolut toate uşile din primărie nişte arcuri amortizoare care făceau imposibilă trîntirea lor. Nu suporta uşi pocnite pentru că nevastă-sa, cînd îi făcea scene, îşi sublinia dreptatea cu troznete de uşi. Cum nu putea s-o oprească de la scandal, educînd-o la bătrîneţe, Camil îşi montase dispozitive de amortizare şi acasă.
La primărie însă, neputinţa de a se răcori trîntind uşile sporea nervii angajaţilor şi amplifica alte manifestări zoologice. O funcţionară de la serviciul de mediu, nemaiavînd vorbe, scuipase o babă reclamagioaică. Trebui dată afară, baba reclamase ofensa pînă la primul-ministru, şi cum avea trei copii şi nici un bărbat, fu reangajată pe post de femeie de serviciu. După două zile în noua funcţie, sclipirile de satisfacţie din ochii fostelor colege o făcuseră să se spînzure acasă cu cablul de la telefon. Bine că nu în primărie, ziseseră toţi, mai sînt şi femei cu bun-simţ!
Camil aduse altă firmă care montase nişte panouri de plexiglas. Ele separau clienţii de funcţionari, avînd găurele savant croite în dreptul gurii. Puteau să zbiere unii la alţii, dar nu să se scuipe. Rămînea în partea de jos un spaţiu mic pentru băgarea dosarelor şi a şpăgii.
Partea proastă era că freamătul delirant de jos, la la ghişee, se transmitea pe căile biocurenţilor sus, în birouri unde omul de rînd nu putea să calce. Acolo nu se putuseră instala arcuri la toate uşile, nici plăci de protecţie. Birourile erau mari, dar populate bine, că fiecare avea rude ce trebuiau căpătuite cu cîte un post de referent sau alt gen de băgător de seamă. Majoritatea funcţionarilor erau din speţa Evei şi, cum izonirea din rai se produsese demult, atmosfera era de iad.
Căldura la fel. Şefele mai bătrîne erau retrograde, respingeau pornirea aerului condiţionat, ţipau că e curent şi răcesc la ovare. Cele tinere ziceau mersi, că puteau să se plimbe despuiate, sub pretext de căldură, prin birourile şefilor. De Mărţişor, Camil, ironic, găsise la un magazin de gablonzuri nişte foi de viţă lucrate din tinichea şi dăruise cîte una, cu şnurul tradiţional, paţachinelor din subordinea sa. Chiar şi secretarei sale veşnic alarmate, care însă se îmbrăca prea gros şi transpira ca o mangustă în călduri. Prea cocoloşită, răcea mereu.
În biroul lui Camil era o temperatură plăcută, menţinută vara cu aparatul de climatizare şi iarna prin ventilatoare care expulzau aerul înfierbîntat de radiatoare. Cînd trebuia să intre din biroul ei în cel al şefului, secretara îşi punea o vestă de blană ca o bundiţă. Acesta îşi făcea cruce, dar o lăsa în ale ei. Cînd se sătura să aibă la uşă o fabrică de muci, îi dădea învoire să stea acasă de unde nenorocita revenea şi mai bolnavă.
Cînd Gil Motancea veni la Camil Deleanu să îi comunice dorinţa nestinsă a lui Cosma, acesta lucra tocmai cu admiratoarea fanatică a regizorului. Ea atacă din celălalt flanc convingîndu-l pe primar să meargă împreună, de data asta, la Călăraşi. Ideea de a asista la un şnur teatral, de a şti cu cîteva săptămîni mai devreme cum va arăta producţia „Crime la Elsinore” o excitase pe Aluniţa. Dacă ai fi putut vedea fesele ai fi constatat că se făcuseră purpurii de emoţie.
Deleanu spuse scîrbit de insistenţe că va merge oricum la premieră şi că nu vede rostul să se chinuie de două ori. Era logic, dar vrăjmaşii nu se lăsau. Pînă la urmă, ca să scape de ei, recurse la viclenia militară a oricărui asediat. Se prefăcu a se preda, sună chiar secretara să-i spună şoferului data şi ora la care vor pleca spre veşnicele plaiuri ale Străbunului Dromichetes el, Aluniţa şi Motancea.
Cosma, vestit de vasalul său, putu să pregătească festinul. Normal că în ziua cu pricina, Camil îşi inventă o şedinţă la guvern aşa că limuzina municipală îi purtau spre Borcea doar pe profesorul de fizică, nerăbdător să-şi ciugulească iar colomba şi pe Aluniţa veselă să îl revadă pe idolul ei şi pe alţi actori ce îi visa în nopţile cu stele şi în cele fără.
