Horia Gârbea 
– Domnule primar!
Exclamaţia secretarei venea totdeauna ca o alarmă. Fraza următoare trebuia să fie:
– E sfîrşitul lumii! Cutremur în cinci minute! Sau măcar:
– S-a revărsat Dîmboviţa!
Nimic din toate astea. De obicei, tuta vestea doar că e gata cafeaua sau că au sosit ziarele.
– Domnu’ primar! repetă panicata, strîngînd pleoapele şi fesele de putea sparge, între ultimele, o nucă. Vă caută cineva!
Camil Deleanu nu se mişcă. Se obişnuise cu titulatura de primar. Nu-i mai făcea nici măcar scîrbă. Intrarea lui în partidul lui Motancea îl azvîrlise, în lipsă de “cadre”, pe o listă de consilieri votaţi la grămadă. E drept, mai spre coadă, ca nou venit. Vorbise la cîteva şedinţe, lucruri de bun-simţ care, tocmai de aceea, nu trecuseră nimănui prin minte. Şeful cel mare îl pusese pe pomelnicul electoral cu oarecare respect, dar şi pentru că urmărea să ia material de construcţii ieftin pentru o vilişoară. Camil îi făcuse trampa, natural, fără emfază, fără pretenţii. Nu aştepta vreo recompensă. Dar ea venise, n-ar mai fi venit.
Destul de ciudat, odată aleşi, cei dinaintea lui se dăduseră deoparte. Balta municipală nu era prea bogată în peşte şi părinţii urbei se retrăseseră englezeşte la afacerile lor mai bănoase. Unul mai murise, altul se făcuse magistrat. Aşa, Camil se trezise cu fotoliul de consilier sub buci fără a prinde chiar de veste.
Pînă aici, toate bune. Primarul Capitalei se afla însă, taman atunci, în război crîncen cu stăpînirea. Pentru a face cît de cît pace, dar cu gînduri ascunse de ambele părţi, deţinătorii sceptrului şi pîrcălabul răzvrătit se învoiseră să se numească din fiece partid, cît de mic dar reprezentat în consiliu, cîte un vice-primar. Astfel halca de ascultare se tăia mai mărunt iar vina se împărţea şi ea, de n-o mai găsea nimeni. Asta le pica bine tuturor.
Aşa ajunsese Camil Deleanu, nevinovat, vice-primar. Iar secretara, ce prin multe trecuse, nu-şi îngăduia să-l cheme cumva “domnul vice”. Madam Deleanu, cînd se gîndea ce-a ajuns al ei, simţea o spirală răcoroasă ca un tirbuşon prin nervii tîrtiţei şi, măcar atît, îl mai lăsase în pace cu teatrul. Spre jalea lui însă, bietul vice nu mai prea îndrăznea să răspundă nici la convocările amicilor spre a goli nişte sticle împreună. Se temea să nu-i ceară ăia ceva, că erau cam cu tupeu şi el nu voia să-i refuze.
Cei şapte viceregi îşi împărţiseră feudele după afinităţi. Lui Camil îi reveniseră clădirile şontoroage ale megapolisului şi cultura, pe care nu o voia nimeni. Partea proastă şi chiar împuţită era că pe fiecare felie se mai găseau cîte un bîzălău de consilier şef şi un ţuţăr al prefecturii. În acest chip, în fiece despărţitură trăgeau sacul trei inşi cu atribuţii neclare şi trăgeau, neapărat, în direcţii diferite. Asta celor de sus le convenea de minune şi, într-un fel, plăcea şi celor de jos care făceau cum le venea la socoteală.
În ce-l priveşte pe Camil, el se cam dăduse la o parte, măcar în ceea ce privea secţiunea culturnică. Invitat negreşit la teatru la oricare premieră, se făcea că plouă şi îşi expedia nevasta. Privea ironic cum se tăiau ceilalţi doi, care teoretic îi veneau subordonaţi dar pe care, în fapt, nu-i putea strînge de coaie. Mai ales că erau şi de sex slab.
Aleasa consiliului era o liberal-stîngistă mică, şuie, durdulie şi cu membrele superioare în vînt, iar partea de jos rigidă, lovită parcă de paraplegie. Avea fund mare dar picioare subţiri şi icsate. Iubea cultura cu un avînt pătimaş. Dădea note la regizori, actori şi pictori după mintea ei incomplet dezvoltată. Avea, între artişti, iubiri mortale şi uri fără saţiu, în mod absolut aleator. Pe nenorociţii ce-i detesta îi înjura în gura mare prin propriile lor aşezăminte, pe care unii chiar le ctitoriseră. În schimb, şi-mai-nenorociţilor care îi cădeau cu tronc, atunci cînd îi felicita plîngînd la premiere şi vernisaje, le băga matematic limba în gură.
Cînd un ambasador african lansase o carte pentru copii, Camil îi atrăsese subalternei atenţia, cu o gravitate perfectă, să nu-i facă figura, pentru că omul se trage dintr-o familie princiară de vechi canibali şi nu se ştie niciodată. Tipa se înfuriase de măgărie, dar, prudentă, ţinuse totuşi seama de sfat.
Dimpotrivă, năimita prefectului era o juristă comunist-creştină egalitarist-elitistă, înaltă de doi metri, cu degete osoase şi prelungi de sfîntă bizantină. Într-o zi, cînd îşi rupsese tocul la serviciu, nu putuse găsi soluţie. Îi împrumutase pînă la urmă portarul nişte şlapi numărul 46 care o strîngeau mai puţin şi, pînă la maşină, mergeau. Consiliera aleasă îi venea numitei pînă prin locul unde femeile obişnuite purtau ţîţele. Nu şi aplatisata. Ea n-avea. Teoretic, într-o luptă dreaptă, aia mică n-ar fi părut să aibă şanse. Dar cum era rotundă şi densă ca o ghiulea, n-ar fi pariat nici dracu’ împotriva ei. Oricum, disputele lor erau pînă una-alta numai verbale. Jurista era cu legea-n braţe, iar ailaltă făcea apel la arta care scapă oricărei logici. Cînd voia să argumenteze, o prindea pe girafă cu degetele boante de nasturele de la buric. Ailaltă se scufunda în indignare şi, fiindcă stupea cînd vorbea veloce, inamica putea să facă economii la gelul de păr.
Camil se uita fără chef spre uşa biroului pe care urma să intre cel care îl căuta. Nu mai întrebase cine, îi era tot una.
Primul care păşi în încăpere fu regizorul Cosma, cu barba în vînt şi capul ţinîndu-se drept cu greu pe gîtul aschilambic. El nu era atît de urît, cît era de şui. Hainele croite pentru oameni normali îi picau strîmb şi parcă nici nu izbutea să le încheie. După el, intrase în biroul lui Camil numitul Iacint Manoil, devenit prim-actor al Călăraşiului în ciuda defectării ireparabile a dicţiei sau poate tocmai de aceea. Era încet în mişcări şi părea şi mai impunător, nu prea înalt, dar spătos şi masiv ca o vită de rasă.
Viceprimarul fără voie îi cunoştea din vedere pe amîndoi, dar nu-şi închipuia ce treabă au cu el. În fapt, treabă avea doar Cosma. Plăvanul fusese luat cu gînd că, vedetă fiind, îl va impresiona puternic pe omul cu ştampilă.
– Luaţi loc. Cu ce vă pot ajuta? spuse Camil cu un sfert de gură, ieşind de după birou, ca ins politicos ce se afla.
După opinia lui, cei care rămîneau în spatele biroului la asemenea întîlniri nu făceau parte din rasa umană.
Cosma începu o poveste lungă şi neclară, presărată cu bancuri şi complimente la adresa lui Camil şi a lui însuşi. Din cînd în cînd, oprindu-se să tragă aer, făcea apel spre întărire la Iacint începînd întrebările cu negaţii: nu-i aşa? n-am spus eu demult? nu ştii şi tu? nu aşa vorbisem? nu erai şi tu de faţă?
Acest tic verbal idiot îl sîcîia pe vice-părintele urbei, mai ales că puitorul în scenă nu pătrundea, nici măcar pieziş în subiect. Pe deasupra, regisorele făcea mereu aluzii la bancuri pe care Camil nu le cunoştea sau nu le putea identifica. Pe unele, ce-i drept, le zicea pînă la capăt. În stînga lui, Iacint se plictisea şi el de moarte. Îşi potrivea pe figură cînd masca de ascultare-pricepere, cînd un zîmet larg şi lipicios ca un fund de cancioc.
Cu cît voia să fie mai elocvent, cu atît Cosma devenea mai confuz, exemplifica pînă şi fragmente muzicale pe care le interpreta nu foarte fals, dar sub forma unui chicotit modulat ca şi cum l-ar fi gîdilat în cur un pai de mătură.
Dacă ar fi putut să concentreze în trei fraze diareea elaborată pe care o revărsa în încăpere, ar fi trebuit să spună că intenţiona să facă un colaj din toate crimele premeditate şi sinuciderile accidentale din operele lui Shakespeare şi să trîntească un măreţ spectacol ce ar fi zguduit Europa ca un cutremur cu epicentrul la Călăraşi. Dar nu avea bani. Impunătoarea făcătură trebuia să poarte numirea comercială zguduitoare “Crime la Elsinore”.
Lui Camil, chestiunea i se punea mai degrabă tehnic. Cum şi de ce ar fi putut el să îndrepte mangoţii primăriei dîmboviţene spre Teatrul Naţional “Străbunul Dromichetes” din Călăraşi, mal stîng Borcea?
Pronunţînd titulatura completă a megaşopronului teatral, Cosma nu îşi făcuse un bine. Preopinentul nu ştia că Naţionalul de acolo poartă acest nume. Şi i se părea la fel de nimerit ca un pîrţ la o recepţie.
Fusese o poveste întreagă. Atunci cînd teatrul din Călăraşi se tîrnosise, la început ca teatru municipal, fusese vorba să capete ca hram un nume ilustru din literatură sau din arta actoricească. Dar, din motive de politichie comunistă, nici unul nu fusese admis. Singurul actor localnic mai cunoscut, care s-ar fi putut învrednici să dea numele său instituţiei, se numise Nichifor Pîrîlău şi patronimul pîrîit, între băşină şi mitralieră, era incompatibil cu ideea de frontispiciu. Ceea ce confirma teoria lui Camil Deleanu despre numele de afiş.
Un activist local, pentru că se apropia aniversarea unor milenii şi ceva de la presupusul rege Dromichetes, care s-ar fi contrat cu perşii, propuse numele acestuia. Cum nu se cunoştea prenumele individului, ca la Ion Creangă sau Vasile Alecsandri, iar o numire de un unic cuvînt nu dădea bine, trebuia, vorba poetului, să i se mai spună cumva. S-a oblicit îndată: “Străbunul Dromichetes”! Şi aşa i-a rămas numele, primarii de după revoluţie nevoind să se ia în beţe cu tradiţia naţională.
Un bust din ipsos fumuriu, cu barbă şi coif, fusese ridicat pe dată, iar pe soclul lui turnară aceeaşi cretină numire. Cînd teatrul municipal din Călăraşi fusese înălţat în grad la demnitatea de naţional, străbunul îşi zîmbise mulţumit în barba ipsoselnică. Învechit şi căcat de paseri, culoarea i se schimbase. Avea acum o demnitate antică. Directorul Cosma punea din cînd în cînd să fie şters de găinaţ şi se gîndea cu duioşie la rondul de alături unde, mai mult ca sigur, avea să se împlînte în iarbă propriul lui bust.
– Dar, domnule director, ce legătură ar putea avea…? îndrăzni Deleanu.
Camil încerca să-l ia pe regizator cu binişorul. Îl numi chiar “maestre” de vreo două ori. Tot căuta să-i spună că între Străbun şi municipalitatea lui este o relaţie de rudenie de tipul sulă-prefectură. Molipsit de la Cosma, îl luă ca martor al spuselor lui pe Iacint.
– Dumneavoastră, ca actor, cunoaşteţi principiile contractuale care…
Iacint însă tăcea zîmbitor şi îndepărtat ca să nu-l oftice pe Cosma şi pentru că nici nu pricepea mangealîcul. De cînd ţeasta fundaşului îi pocise dicţia observase că îl avantajau tăcerile. Camil căuta să fie elocvent. Dar Cosma nu se lăsa. El ştia de fapt cel mai bine că, mereu, în cultură ca şi în politichie, căile ocolite sînt preferabile. Tot ce reuşise în cariera lui de carton poleit izbutise prin mişcări de învăluire, prin tîrcoale, plimbări pe la Ana şi Caiafa. Dintre izbînzile lui, cea mai semnificativă era însăşi pornirea la cucerirea lumii prin ocolire, via Călăraşi.
