Horia Gârbea 
După ce parcurse galeria de trofee din dreapta marelui birou, Motancea văzu partea sience-fiction a încăperii. Cîteva calculatoare, echipamente de filmat şi de sunet, tot felul de spoturi şi alte drăcii pe care Cosma le adunase pentru a-şi imortaliza şi a-şi transmite gloria peste munţi şi oceane. Avea minidiscuri cu muzică de spectacol peste 500, casete video şi chiar discuri video, pe atunci rare.
Motancea le privi pe toate fascinat, scoţînd şi unele nechezături admirative. Ilustrissimul suitor în scenă îl aştepta imperial, în spatele biroului său megalomanic pe care nu avea decît ceaşca de cafea şi cele trei telefoane mobile.
În urma lui Motancea venea Iacint, ca un vornic la Vodă. Regizorul îi întinse lui Motancea mîna peste birou, îl înjură în gînd că venise fără Camil şi îl luă să îi povestească scenariul. Pentru asta coborî din Olimpul din lemn sculptat şi se aşeză cu oaspetele la masa consiliului, arătîndu-i mai întîi efigiile primite şi explicînd cum şi de unde le căpătase. Exagera, dar proful de fizică îl crezu integral şi se minună cu atît mai mult cu cît acum, intrat în solda lui, voia să-l creadă ca să-şi ridice propria cotă.
Vorbirea se făcu mai întîi în jurul personalităţii lui Camil Deleanu, pe a cărui bunăvoinţă Ivan Cosma conta şi în viitor. Motancea, cu devotament sincer, prietenesc, enumeră însuşirile celeste ale amicului său, precum flerul politic, inteligenţa în afaceri, fără a uita mersul la teatru şi nevasta molipsită fără leac de morbul scenic. Povesti amintiri nesemnificative din istoria amiciţiei lui cu primarul fără voie. Iacint murea de plictiseală, dar se străduia, ca actor eminent ce era, să joace aparenţa interesului, mai ales în ochii şefului. Reuşi.
Apoi, luîndu-l martor pe Iacint Manoil, cum avea obiceiul, Cosma începu să-şi prezinte proiectul. Ca totdeauna, el se lăsă purtat de entuziasmul propriu, îşi puse mîna moale pe pectoralii lui Motancea pe care îl stupea de cîte ori vorbea prea repede, îi apăsă nasul ca pe butonul unei sonerii pentru a puncta o pretinsă idee.
De fapt, neinspiratului făuritor de piese, aceste discuţii îi priau şi le repeta cît putea de des. Avea ocazia, vorbind, să cugete cu voce tare la ceea ce nu era în mintea lui decît o ceaţă de intenţii confuze şi înghesuite una peste alta. Astfel îşi limpezea, atîta cît era el în stare, gîndurile difuze ca visele unui ambliop.
– Dumneata, dom’ Motancea, zicea el în mod inexplicabil, ca fizician ce eşti, pricepi raportul între materie şi spirit.
Profesoraşul nu cuteză să nege.
La vorba „între”, Cosma separase net, cu muchea palmei, materia de spirit!
– De aici pornesc! De aici pornesc eu! De aici! Pornim de aici, nu, Iacint? ceru el aprobarea ciracului, care nu mai ştia demult de unde se pornise.
Repetiţiile verbale erau specialitatea regizorului. Ca şi cele teatrale de altfel.
– Deci enunţăm chiar de la titlu. Enunţăm. „Crime la Elsinore”! Ăă? Vezi cheia. O vezi! se convinse el băgînd deştele în ochii lui Motancea.
– Văd! se ilumină asinul, ca un orb în faţa miracolului.
– Aşa! se linişti Ivan Cosma. Vezi cheia. Avem locaţia şi acţiunea.
– Nu ne mai trebuie nimic, se entuziasmă de conjunctură Motancea.
– Nu! urlă regizatorul strîngîndu-l de umăr. Nimic! Nimic! sări el în picioare. Ai înţeles exact. Ai văzut ce uşor a înţeles? îl întrebă el pe Manoil.
Era sincer. Credea că a exprimat chiar un gînd şi că, deşi subtil, acesta fusese priceput de Motancea.
– E deştept rău! Ţi-am zis eu, îl lăudă el lui Manoil, bătîndu-l scurt pe falca deşănţat de lungă.
În fapt, la viitorul său actor de ocazie, tocmai asta îl fascina: mutra, mult extinsă pe axa verticală. Părea efectiv o mîrţoagă. Ochi mari şi tîmpi, smoc rar de păr pe frunte, dar plete pe spete. Pînă şi dinţii lungi evocau un cal reformat, dar care se poate resuscita cu jăratec.
– Un cal, un cal! strigă fericit Cosma, luîndu-l gura pe dinainte.
– Un cal! sări şi Motancea fără a bănui că de el e vorba.
– Cunoşti citatul! continuă şeful, cam ruşinat şi sperînd că individul nu pricepuse aluzia, scăpată accidental, la faţa lui,.
Acela însă, obişnuit cu propria lui faţă nu sesizase legătura.
– Regatul pentru un cal… oftă Iacint ca să nu tacă.
„Crime la Elsinore” urma să adune tot ce se putea găsi mai sîngeros pe sub aripile lebedei de pe Avon. Dacă garnitura elisabetanului s-ar fi dovedit insuficientă, Cosma avea să mai cupleze omoruri din alte piese de renume mondial. Lui Motancea îi rezervase mai multe roluri, lucru care îl ameţi definitiv pe armăsarul pensionat.
Tehnica lui Cosma era să ofere fiecărui actor mai multe roluri în aceeaşi piesă, roluri eventual contradictorii. Ţinea practic toată trupa în scenă pe toate cele trei ore cît dura nenorocirea. Ieşeau doar cît să schimbe scurt costumul. Asta dacă nu jucau cumva în cele ale lui Adam şi-al Evei, ceea ce reducea cheltuielile şi creştea ecoul public al spectacolului.
Pentru a nu-şi aprinde paie în cap cu trupa de clăcaşi, dar şi pentru a ţine la respect vedetele, Cosma practica în spectacole rotaţia cadrelor. Unul ca Iacint era colonelul Aureliano Buendia sau Hamlet, dar în alte scene, în care personajul lui lipsea, făcea figuraţie în cîte o manta cu glugă. În „Crime la Elsinore” Motancea urma să fie un fel de dublu al lui Richard al III-lea. Şi anume partea lui nasoală, un Mr. Hyde din secolul respectiv. Altă marotă a piramidalului estet, care deruta publicul şi leşina criticessele prin subtilitate, era ca fiecare personagiu mai acătării să fie dedublat, detriplat sau chiar mai mult. Recordul îl deţinea Macbeth care era jucat de opt actori pe cînd Lady Macbeth avea şi ea opt ipostaze. În „Trei surori”, Andrei avusese trei neveste şi nouă surori, iar Leonida şi Efimiţa se împătriseră fiecare.
Eroul de la Borcea nu suferea distribuţiile mici. Năimea ditamai trupele, care voiau şi ele să joace cît de cît, iar apoi, ţînîndu-le pe tuşă, zgîrcenia lui naturală îi şoptea că iau banii degeaba.
Cînd vezi o actriţă mîncînd o ciocolată, te poţi gîndi la multe sau la nimic. Gîndul care-i venea reflex lui Cosma era totdeauna acelaşi:
– Uite ce face curva asta cu banii MEI!
Lui Motancea îi decernase aşadar ipostaza rea a lui Richard, un Buckingham din cei trei, un sfert din fantoma lui Hamlet şi mulţi asasini anonimi din corul de trupeţi ai „Crimelor”. Nesigur pe calităţile lui, Cosma voia doar să i se vadă mutra şi să-l pună să rînjească. În rest, avea să se exprime onomatopee şi să se încadreze în mormăiala colectivă a scenelor de grup.
Actorul de ocazie era fascinat. Se gîndea de pe acum cum va chiuli de la ore ca să meargă să repete. Cosma îi hărăzise totuşi, generos, o replica. Una şi bună! Străpungînd pe careva cu spada, moment obligatoriu în scenariile sud-estice de la „Străbunul Dromichetes”, Motancea avea să urle:
– Crapă, bestie!
Aflînd acest lucru, amatorul fu gata să leşine de emoţie, lăcrimă, dar se reculese şi arătă ce poate. Trase un:
-Crapă, bestie! de fîlfîiră pereţii directoriali.
Cosma strigă şi el entuziasmat spre Iacint:
– Bravo! Ţi-am zis eu că are memorie şi voce.
Din păcate, calităţile actoriceşti ale lui Motancea erau mai vizibile în particular.
Pe scenă avea trac, se împotmolea ca un bivol în noroi.
Apropierea silabelor „PĂ-BE” îl încurca şi-l făcea să stropşească. La prima repetiţie avea să şuiere neconcludent:
– Papă, beşşşttt!
La următoarele, după vocalize de încălzire, izbuti să urle:
– Crapă, peşti! Spărgîndu-şi vocea pentru o durere în gît de trei zile.
Cosma voise atunci să îi taie replica, dar nenorocitul îl rugase în genunchi să nu i-o reteze. Scenariul se modifică pe loc şi asasinul zbiera acum mulţumitor:
– Crapă, băăăă!
