Căsătoria mi-a adus, printre altele, şi un fiu vitreg. Făcut pe vremuri din dragoste şi crescut de fosta soție pe un alt continent, el m-a făcut mamă înainte de a-i naşte pe cei doi copii ai mei. Ne-am cunoscut pe când avea şase ani şi era un boț cu moț. American, cu drepturi, dar fără obligații, a apărut în viața mea destul de brutal, dar nu puteam să-l ignor. Îi iubeam tatăl.
– Eu nu sunt obligat să fac nimic din ce-mi spui tu!, mi-a spus la prima întâlnire. Tu eşti doar mama mea vitregă.
Şi eram. M-am uitat la el cum se uita la mine cum mă uit la el. Era pregătit pentru orice. Era important şi ştia asta. Eu, pe de altă parte, nu eram încă atât de importantă. Deşi, poate eram.
Dar dacă nu?
L-aş fi putut distruge într-o secundă. Cu o vorbă, cu un gest, cu răceală. Cu vitregie. Până la urmă era doar un căcăcios de copil. Au fost şi mai grei pe care îi pusesem la punct. M-am uitat însă la bărbatul meu şi i-am văzut fața. Era atât de tristă, încât mi-a venit să-l cuprind, să-l încălzesc, să-i promit că totul va fi bine. La el, la noi, în casă, în lume, pe glob. Să-i spun că nu s-a inventat încă durerea pe care să nu o putem îndura.
– Ai perfectă dreptate, i-am spus. Noi doi nu trebuie să fim prieteni. Să încercăm să nu fim măcar duşmani.
Au trecut şapte ani de atunci. Cu de toate. Dar, mai ales, cu răbdare.
Acum fiul meu vitreg nu îmi mai este deloc vitreg. Fiecare bunătate, fiecare gest investit pe vremuri în acel copil bulversat a dat roade. Acum, când este cu un cap mai înalt decât mine, suntem prieteni. Râdem, cântăm, facem front comun împotriva lui taică-său, ne facem confidențe. Acum, când vine să ne vadă în vacanțe, are mereu un cadou pentru mine: un fleac, o bomboană, o vorbă bună. Nu mai vine la tata. Vine la noi. Dar, mai ales, vine la soră şi la frate. La familie.
M-am gândit de multe ori ce s-ar fi întâmplat dacă atunci, la prima noastră întâlnire, mi-ar fi sărit țandăra. Dacă l-aş fi pus la punct, aşa cum merita. Dacă m-aş fi comportat ca o mamă vitregă…
Astăzi, la o plimbare prin Paris, l-am întrebat ce planuri are pentru studii. Unde vrea sa meargă, vrea oare să vină în Europa?
– Nu este exclus, mi-a spus. Totuşi, după ce o să muriți voi, eu voi fi fratele cel mare…
Pentru că oameni vitregi nu există. Există doar inimi vitrege.
Sursa foto: onlycontrovento.wordpress.com