Ultima vară

Madame, madame… ajutați-mă vă rog… luați astea de pe mine. Eu sunt aici, dedesubt, în dreapta, după copac, sub rufe, sub rufe… ahhh… cum nu vedeți?

Vocea vorbea în șoaptă, eu fiind cam surdă. În bazinul de alături copiii urlau. Un bărbat tundea iarba. Un grup de evrei cânta cântece religioase la un balcon. Și, la urma urmei, era vacanță. Surzenia mea, dar mai ales starea de beție ușoară la ora mesei, indusă de un Mojito, era justificată. Sunetele veneau dintr-o direcție imposibilă. Mai precis de sub un morman de rufe puse la uscat lângă un copac. M-am uitat prin părți. Nu se vedea nimeni, în cazul în care ar fi trebuit, mai târziu, să explic cuiva de ce m-am dus să răscolesc prin lenjerie străină. Mai întâi am văzut un membru, apoi, sub niște fuste și ciorapi, restul. Am tras de picior până când în fața mea a apărut, întinsă pe iarbă, toată femeia. Sara zâmbea victorioasă.

Printr-o stranie coincidență dictată de o reducere de preț pentru copii la unul dintre hotelurile din Deauville, m-am pomenit pentru câteva zile în epicentrul unei reuniuni evreiești. În afară de câteva familii de francezi care, ca și noi, au vrut să viziteze acest oraș în drum spre plajele din Normandie, localul a fost ocupat de hasizi pe toată luna August. Pentru ei, dar mai ales pentru soțiile lor, oferta avea sens. Proprietarul hotelului avea fața tristă, foarte tristă.

Sara a apărut în fața mea cum nu apăruse nimeni până atunci. Cheală și cu un corp găurit în mai multe locuri. Din burta, mâna și clavicula ei, ieșeau trei tuburi din plastic care se terminau în trei perfuzii de culori diferite: roșu, galben, și maro. Sara nu avea buze, obraji și sprâncene. Adică acestea existau, dar într-o formă atât de aproximativă încât, atunci când vorbea, părea că doi ochi cafenii au prins glas și scot sunete. Perfuzia galbenă era urină, m-am gândit. Cea roșie – sânge. Iar cea maro, oricât mi-ar fi plăcut să evit acest gând – fecale.

Sara era pe moarte. Asta am aflat mai târziu, mult mai târziu, înainte de plecare. Mi-a spus acest lucru, ca un fel de adio. Ca un bonus la discuțiile noastre din dosul lenjeriei.

– Mai am o lună-două, dar n-am vrut să încep cu asta. Era să vorbim doar despre moarte, dar așa am vorbit despre viață, mi-a aruncat când deja pornisem mașina, aveam copiii țipând și nu am putut scoate decât un “ah, da…?”.

Sara s-a îmbolnăvit într-un moment inoportun. Fiica ei, singură și cea mai mică dintre cei cinci copiii, împlinise opt luni. Era copilul ei, fata. Cei patru băieți erau băieți și, prin urmare, aparțineau lui Dumnezeu. Fată a visat ea: să o îmbrace în rochii albe și scrobite, să-i împletească cozi negre pe-o parte, să-i pună cercei cât unghia și să îi transmită mai târziu toate bijuteriile. Gândul că va fi nevoită să disperseze inelele și cerceii adunate de mama și bunica unor nurori – fiice străine – îi displăcea Sarei.

Acum, la câteva luni de la această întâmplare și când, probabil, ea nu mai este, încerc să-mi amintesc fiecare cuvânt. Ne întâlneam la amiază, în dosul unui uscător de rufe, unde familia i-a făcut un fel de lazaret. Părea prea de tot să îi dea drumul printre oameni cu perfuziile atârnând din ea, în plus erau copii, așa că un pat scos afară, dar ascuns de ochii lumii, era exact ceea ce trebuia. De acolo Sara putea să-și urmărească copiii și soțul, să se plimbe un pic, și putea cere ajutor la telefon, dacă se întâmpla ceva neprevăzut. Cum ar fi, spre exemplu, ca uscătorul să cadă peste ea.

– Nu ți-e frică de mine așa?, m-a întrebat când am scos-o de sub rufe, în prima zi. Arăt mai rău decât mă simt. Totul este, de fapt, bine. Boala a trecut, dar a luat câte ceva… Părul, de păr îmi este jale. Aveam un păr lung, cel mai lung. Nu ca al tău.

Am lăudat-o mult. Iar ea stătea cuminte și mă asculta, cu capul pe-o parte, cu cuvertura trasă peste perfuzii, cu turbanul care îi acoperea chelia, absorbind razele soarelui. Îi spuneam banalități, prostii, cât de mult o admir că a învins boala. Că este o luptătoare, că le-a dat copiilor un exemplu de curaj. Iar ea spunea “da, da, și eu așa cred, au văzut toți câtă putere are o femeie. Mama”. Am vorbit despre toamnă, despre fete, despre rochii și papuci mov, care vor fi la modă anul acesta. Despre torturi de ciocolată, coapte de bunici la zile de naștere, despre cum va sufla împreună cu fiica sa în prima lumânare. Despre fii frumoși și deștepți, despre soți buni și muncitori. Despre tinerețe, mame și bunici. Despre crizanteme mirositoare în vaze de lut la mijloc de masă și cearșafuri brodate de mână, păstrate cu grijă pe cele mai de sus polițe ale dulapurilor. Despre sâmbetele ei, despre duminicile mele.

Despre tot ce merită spus într-o ultimă lună de vară.