Tatiana ȚîbuleacTatiana Țîbuleac
12.01.2016

Soacre

Eu ştiu că soacrele nu pot fi iubite. Că nu se cade, că nu e posibil, că nu e pământesc. Ştiu asta treaz, împăcat, ca o mamă de băiat ce sunt.

Soacrele nu sunt oameni. Ele sunt răzbunări.

Răzbunări cărunte. Răzbunări tăcute. Răzbunări pentru nopțile prea senine şi diminețile prea lungi. Pentru toate promisiunile făcute de bărbați la răscruci de viață. Pentru fiecare petală de floare primită. Pentru fiecare mângâiere. Pentru fiecare alint. Pentru fiecare barbă nerasă sărutată şi mușcată în delir.

Pentru tot ce noi, femeile, am furat de la ei. De la fiii lor.

Cu toate acestea, eu îmi iubesc soacra.

Pentru că este departe. Pentru că este aproape.

Pentru că are degete, care nu stau degeaba. Degete care împletesc căldură, pâine şi poveşti.

Pentru privirea ruptă din vârful munților din țara ei. Privire pe care i-a născut-o şi fiului ei. Iar el – fiului nostru.

Pentru că ştie să cânte la toate coardele muzicale ale lumii. Pentru că a găsit o coardă şi în sufletul meu.

Pentru că mi-a învățat limba, doar ca să mă poată înțelege mai bine. La o vârstă la care ar putea să nu mai învețe nimic.

Pentru că se face că nu aude când îi cert băiatul. Dar aude prima când vreun nepot plânge noaptea.

Pentru că a învățat să conserve dragostea – în biscuiți, în cântece, în alinări.

Pentru că mă vede om, nu femeie.

Pentru că mă vede femeie, nu noră.

Pentru că a durut-o când i-am născut nepoții.

Pentru că le trimite scrisori şi cadouri părinților mei.

Pentru că nu uită că sunt. Pentru că îşi aminteşte cu o vizită. Sau cu un gând.

Pentru că îmi dăruieşte cărți. Nu pentru că sunt proastă. Pentru că sunt deşteaptă.

Pentru că îşi iubeşte deschis soțul. Da, chiar şi acum! Şi pentru că astfel îşi învață şi feciorul să iubească o femeie. Deschis, mândru, onest.

Pentru că simte.

Pentru că ştie.

Pentru că tace.

Pentru că este şi este a mea. Soacra mea.