Tatiana Țîbuleac
Cuvântul “curvă” doare. Chiar dacă e spus la nervi sau din răzbunare, în față sau pe la spate. Doare când e spus de bărbați. Dar mai ales doare când e spus de femei. Pentru că atunci când numești o femeie „curvă”, o lovești în ceea ce are ea mai ascuns și mai adevărat. În ceea ce, sincer sau nu prea, de nevoie sau din disperare, pentru bani sau din plăcere pură, zilnic sau doar o singură dată în viață, o femeie dăruie altui om. Și o lovești într-un moment când e slabă, când speră, când visează, când crede că toată lumea e a ei. Când e goală din cap până în picioare.
Toate am fost „curve” măcar o dată în viață. Dacă nu în ochii altora, în ochii noștri. Sau invers. E același lucru, în fond. Toate am fost numite așa și toate am numit cu acest cuvânt o altă femeie. Sau mai multe. Sau pe toate. Eu, pe ale mele rivale, le-am numit “curve” pentru următoarele chestii, începând cu ziua în care am aflat că acest cuvânt există: pentru că sunt mai frumoase, pentru că sunt mai dorite, pentru că au dansat cu băiatul cu care visam să dansez eu, apoi el a murit și eu nu am mai apucat, pentru că au părinți mai bogați, pentru că primesc de 8 martie găleți de trandafiri și fragmente de diamante, când eu – nu; apoi, mai târziu, pentru că s-au “aranjat” în viață nefăcând nimic, sau mă rog, un singur lucru, pentru că li se dă, pe când eu trebuia să câștig, pentru vacanțe turcoaz, pentru mănuși din piele fină, pentru inele colorate, apoi și mai târziu decât târziul – pentru case răsărite peste noapte, pentru Revelioane împreună, pentru sentimentul mamelor care au fete reușite, pentru posibilitatea de a avea un copil, chiar și din flori. Când eu nu aveam nici măcar flori. Apoi, și mai târziu, aproape de sfârșit, când (în sfârșit) mi-am găsit și eu dragostea – pentru că s-au culcat cu bărbații mei, pentru că mi-au întinat patul, pentru că au continuat să trăiască ușor și să treacă prin viață de parcă nefericirea mea nici nu a contat, pentru că au continuat să rămână mai frumoase, mai bogate, mai aranjate. Mai femei.
Dar a venit și ziua în care le-am iertat. Nu că ar fi avut ele nevoie de iertarea mea, nu că ar fi știut ele de existența mea. Nu că aș fi știut eu că sunt, în capul cuiva, curvă.
Și atunci le-am numit simplu – femei. Cu de toate.
