Tatiana Țîbuleac 
În drumul spre magazinul în care îmi fac cumpărăturile e o femeie. O cheamă Maria şi vine din Maramureş. Are peste 50 de ani, vorbă blândă, ochi plecaţi. E o sfântă şi, ca orice sfântă, stă în intersecţie.
Nu cerşeşte, ca să nu dramatizăm… Vinde ziare pe care nu le cumpără nimeni. Lumea care are inimă îi lasă un euro şi nu-i mai cere păcătoşenia de publicaţie. Ceilalţi zic ah, biensur, e româncă. Să stea…
Căci ce altceva poţi aştepta de la aceşti români?
Pentru mine Maria este mai mult decât o vânzătoare de ziare. Privirea ei de muntean mândru, umilită de sărăcia unei ţări şi de ruşinea unei naţiuni, mă face să mă opresc mereu din drum. Să îi vorbesc româneşte. Tare şi răspicat. Ca să audă toată lumea din jur că şi eu vorbesc această limbă dizgrațioasă. Că şi eu, chiar dacă sunt blondă şi bine, am ce discuta cu o femeie din intersecţie. Cu respect faţă de ea. Pentru vârsta ei. Pentru su-ferinţa ei. Pentru ţara ei.
Pentru ţara mea. România mea. Pentru că Maria îmi aminteşte de România mea.
De alfabetul latin, învăţat cu tata, pe furiş, când încă cel chirilic era la putere.
De prima carte a lui Eminescu – una mare, galbenă, ascunsă în bibliotecă, la ţară.
De primul pod de flori pentru care am îmbrăcat haine noi şi despre care, cu unii prieteni, mai povestim şi acum, când ne vine.
De primul Duminical TV, privit la televizorul alb-negru, care trebuia lovit ca să pornească. Cu mama plângând de emoţia acelei frumoase limbi – şi vechi, şi noi.
De prima lecţie de limbă moldovenească în limba română, la şcoală.
De prima mea Timişoară, primul meu Iaşi, primul Bucureşti.
