Astăzi Sofia a găsit o tufă de trandafiri. Mai întâi şi-a împlântat în ea obrajii cu tot cu nas, a mirosit-o şi a zâmbit mulţumită.
Apoi s-a uitat prin părţi, ştiind că face o răutate, a rupt două flori şi a alergat repede spre mine. Pe cea mai mare şi mai roz a pus-o imediat în gură. Pe a doua a împins-o în gura mea şi mi-a spus foarte serios „Miam!”.
Ne-am întins pe iarbă cu faţa în sus, urmărind norii şi rumegând trandafiri. Acest gust de roz crud m-a încălzit şi m-a făcut cumva efemeră, ca o esenţă. Mi-a părut rău că toţi aceşti ani am ignorat rozul. Că l-am considerat o culoare superficială, fără personalitate. O culoare nenaturală.
Parizienii însă îl adoră.
Ei îl învață de mici, respirându-l odată cu aerul dulce, care se scurge din cerul roz, aruncat deasupra oraşului ca o eșarfă. Un cer independent de restul lumii, cum nu am mai întâlnit nicăieri.
Apoi îl îndrăgesc mâncând acadele şi macaroons, bon-bon-uri şi sorbete, înghețate şi biscuiţi. Roz şi parfumate… Dulci nebunii cu gust de copilărie, consumate pe trotinete şi caruseluri zglobii.
Tinereţea la Paris se lasă cu vise roz, iubiri roz, simţuri roz… Rozul se poartă firesc în buze, în inimi, în priviri. E un roz energizant. Promiţător. Viu. Un roz care trece repede, ah, atât de repede! Prea repede.
Dar totuşi nu dispare. Continuă să trăiască în şampanie şi vinuri rosé, în aniversări mai mici sau mai mari, în strângeri de mână, în împliniri, în speranţe. În diamante oferite sau primite, în perle de toate mărimile, în aur şi parfumuri fine. Roz, roz, roz…
A fost bun trandafirul Sofiei. Pentru că a fost de la ea.
Ea este visul meu roz, împlinit.
Cel mai roz vis din cea mai roz lume.