A trecut aproape un an până când am întrebat-o de ce a plecat de acasă. Ne cunoșteam deja, Oana venind să mă ajute în câteva rânduri. Rămâneam totuși niște străine, așa cum sunt oamenii din orașele mari, chiar și după ani și ani trăiți pe aceeași stradă. Vorbeam despre copii, despre lipsa tragică a brânzei de vaci din magazinele franceze, despre toamnele din România, despre Crăciunurile din Moldova. Găseam motive să râdem de nimicuri, protejate de aceeași limbă vorbită. Așteptam primăvara, un anotimp pe care încă nu-l discutasem. Era loc, în relația noastră, de amintiri cu iriși și zambile.
Vedeam că mâna dreaptă îi tremură continuu, însă voia atât de mult s-o ascundă, ținând-o mereu în buzunar, încât am evitat la toate întâlnirile să o întreb ce are. Uneori tremurul devenea mai puternic și atunci o băga cu tot cu buzunar sub pulpa piciorului, prefăcându-se că lemnul băncii se răcise din senin. În acele momente mă privea direct în ochi și schimba brusc tema discuției, ca să fie sigură că o cred.
Primăvara a venit fără a aduce vreo claritate. Era martie în calendar și frig afară. Doar copiii simțeau schimbarea în aer, alergând mai des, râzând mai tare, căutând căldură în aer și flori încă nerăsărite.
– De ce ai plecat, Oana?, am întrebat-o într-o zi. Prea repede, probabil, pentru că nu reușise să se apere. Apoi, fără să mai aștept, i-am cerut și restul: de ce îi tremură mâna, de ce este singură, de ce, de ce…?
Răspunsurile au venit mai greu. Răspunsul, de fapt. Pentru că toate întrebările mele aveau un singur răspuns: Matei.
Îl crescuse singură, de asta era atât de sfios și râdeau de el băieții.
Era un pic bolnav, de asta nu-l iubeau băieții.
Era blajin, de asta îl băteau băieții.
Era băiatul mamei, de asta i l-au ucis băieții.
Într-o primăvară devreme, de când totul a devenit roșu pe alb.
Sursa foto: pixbay.com