Nimeni nu a văzut când şi cum a apărut Rochia în mijlocul străzii Montorgueil, din arondismentul II al Parisului.
S-a întâmplat atât de repede, atât de nălucitor, încât lumea de pe uliţă nu a reuşit nici să zică „pfff ”, cum spune lumea de pe uliţă, atunci când se întâmplă ceva.
Vânzătoarele ieşite la pauză au rămas la aceeaşi ţigară. Cafegiii brodaţi pe zecile de scaune ale barurilor – la aceeaşi cafea. Bulangerii au rămas cu pâinea în mână, şocolatierii – cu ciocolata pe băţ, iar ţiganul român – pişcând aceeaşi strună de la scripcă.
Rochia însă a făcut abstracţie de toate aceste momente pariziene. Ea şi-a purtat stăpâna – o bătrână sârboaică ruptă dintr-un vis folcloric dement – liniştit, măsurat, ca o rochie de femeie cumsecade ce era.
Şi ce rochie! Cusută din cel mai brut in posibil, cu franjuri şi broderii, cu mărgele şi rânduri, rânduri de toate celea, ca o prăjitură gigantică de la orgiile Josefinei. Şi era colorată. O, da, colorată!
Niciun Vogue şi niciun critic de modă al celei mai de modă săptămâni de la Paris nu a văzut astfel de culori pe viu. Ca idee, poate. Dar pe viu le vedeam doar acum, doar noi, trecătorii norocoşi ai străzii pomenite.
Şi nici nu am încercat să aflăm cine era bătrâna. Nu ne interesa. Pentru că eram ocupaţi cu altceva. Rochia, căreia îi făceam drum cu smerenie, ca nu cumva să o speriem, ne adusese primăvara.
Şi ne gândeam la de toate – la soare, la duminică, la moliciunea paturilor matinale, boţite încă de ocupaţiile nocturne, la croissant-uri şi hălci de pâine proaspătă cu dulceaţă, la cafea dulce sau amară – toate în escapada fugară care, desigur, va veni în curând; la plimbări cu piciorul gol în afara oraşului sau în interiorul lui, şocând lumea bună, la viaţă, la muşte, la haine frumoase şi parfumuri fine, la nou, la proaspăt, la drag.
Şi am iubit acea rochie cum am putut. Şi ne-am bucurat pentru noi, pentru ea, pentru viaţă. Aşa cum te bucuri când îţi scuturi solzii şi mătrețele de iarnă şi caşti larg gura după aer. Primăvara a venit. Pe uliţa noastră.