Risipa

Cojile de ouă au fost depozitate grabnic într-un vas cu apă: pentru plante. Resturile de mâncare – la câini. Scheletele de peşte – la pisici. Slăjitura de pâine cu unt şi magiun de la micul dejun Jill a mâncat-o repede, ştergându-şi gura cu dosul palmei. Ceai şi cafea nu a rămas. Cârnați nu a cerut nimeni. Totuşi lumea de azi nu se îndoapă dimineața.

– Oare asta o fi bună la ceva? – mă întrebă arătând la grămada de zaț de cafea, rămasă în aparat. Arunc zilnic câte un kilogram, poate îi trebuie cuiva? Poate ar cumpăra-o cineva?

I-am spus, în glumă, că e bună pentru slăbit. Că la saloane de înfrumusețare femeile şi-o pun pe coapse, pe burtă, ca să scape de celulită. Credeam că va râde. Ideea însă i-a plăcut atât de tare, încât în vreo zece minute mi-a dat de înțeles că are treabă. Puteam să jur că o să meargă direct la femeia din vale, care şi-a deschis pe insulă o afacere cu masaj pentru turişti. Si că va încerca să-i vândă zațul. Pentru că aşa era Jill – strângătoare.

Gurile, şi nu neapărat doar cele rele, o făceau însă zgârcită. Spuneau că se hrăneşte cu resturile rămase de la clienți. Că adună de pe plajă sticlele înaintea gunoierilor. Că nu închide dugheana niciodată, nici chiar duminica. Nici chiar iarna. Nici pe furtună. Spuneau, urât, ca Jill mănâncă de sub ea. Că deja trebuie să fi adunat grămezi de bani, dar pentru ce? Dacă tot nu trăieşte omeneşte…

E drept că Jill nu este un om plăcut. E uscată şi are dinții stricați. Vorbeşte repede şi puțin, de parcă ar fi vrut să economisească şi cuvintele. Orice temă apucă, oricum discuția revine la bani. Eu am aflat despre ea de la gazda la care am stat în vacanță – o femeie care a cunoscut-o mai bine. Care, spre deosebire de restul lumii, ştia şi ceva în plus.

Nişte fleacuri, e drept, totuşi…

Jill nu a fost mereu singură. Şi nici nu este, de fapt. Are doi copii, undeva prin Anglia, pe care îi întreține. Căci dacă nu ea, cine? Ei vin rar pe insulă. Se cam ruşinează cu o astfel de mamă zgârcită şi stranie.

Mai e un fost soț, bolnav, căruia îi trimite bani. Căci dacă nu ea, cine?

Și vreo şapte pisici şi câțiva câini vagabonzi pe care îi hrăneşte, căci dacă nu ea, cine?

În rest, da, Jill este o zgârcită. Nu face risipă de nimic. Nicio fărâmă de pâine, nicio picătură de apă, niciun zâmbet nu au fost irosite vreodată aiurea.

Poate doar sufletul. Poate doar viața. Acestea însă nu costă bani și nu se pun la socoteală.

Imagine de pe crisfoto.wordpress.com