Rana verde

Mașina de tuns copacii trecea gălăgioasă pe stradă, scoțând lumea la balcoane și zburlind păsările de pe ramuri. Trecătorii își ridicau amuzați colțurile eșarfelor, pentru a-și feri fața de vreascurile zălude. Copiii încetineau pașii leșinați de admirație, enervând bonele. Polițistul din intersecție, trezit din plictiseala unei zile obișnuite, își aprinse o țigară. Brutarul cel hâtru ieși afară să împartă trecătorilor gogoșile de ieri. Întreg cartierul, deși respectuos și restul, intră într-un soi de ștrengăreală. Și doar domnul Gauthier mergea pe stradă în urma mașinii, ca în urma mortului.

– Sfârșitul, sfârșitul, iată sfârșitul… Vă bucurați, dar pentru ce vă bucurați?

Domnul Gauthier nu era deloc nebun, cum credeau cei neinițiați. Acest lucru a fost stabilit în urmă cu câțiva ani, mai exact în ziua în care bătrânul a fost prins bălmăjind în stradă pentru prima dată. Primăria tocmai cumpărase mașina de tuns copacii și experții de la spațiile verzi o scoseseră la treabă. Mașina era fantastică. Tundea crengile bine, lăsa linia dreaptă-dreaptă și nu făcea prea multă mizerie. Rămășițele de copaci cădeau pe jos, pe o rază rezonabilă. Era compactă, deci nu perturba traficul rutier. Era ușor de manevrat ceea ce însemna că oricine o poate conduce. Și, desigur, era economică. Făcea într-o zi ceea ce o echipă de grădinari abia reușea în două săptămâni. Și asta fără salariu, fără pauză de masă, fără văicăreli și fără aere. Aere de mari meseriași. Aere de oameni…

În zece minute totul se terminase. Strada, cu toată viața de pe ea, se calmase. Pe partea dreaptă a carosabilului rămăsese un strat de verde crud, format din frunze și crengi proaspăt ucise. În aer – un miros de salată. În urechi un bâzâit de fierăstrău.

– Sfârșitul, sfârșitul…, nu se putea liniști domnul Gauthier, mergând încă din inerție pe urmele mașinii.

Bătrânul își scoase șapca și își șterse de pe frunte transpirația cu ambele mâini. Din mers se aplecă și culese o creangă, care încă nu demult fusese vârful unui copac. Se uită la ea cu milă, încercând parcă să îi găsească o scuză pentru moartea hidoasă. Apoi o aruncă la grămadă, dând din mână a lehamite. Grăbit, domnul Gauthier pășea peste grămezile de verdeață, ca un general care inspectează morții după un masacru. Uneori le răscolea cu vârful pantofilor, împrăștiindu-le peste tot. Alteori, dimpotrivă, aduna cu grijă resturile laolaltă. Mai merse așa, fără sens, câțiva pași, neștiind unde să o apuce. Se opri, traversă grăbit strada pe roșu și intră în parc. Acolo se lăsă greu pe o bancă vlăguit, ca un păcătos intrat în biserică. Și pe acea bancă, oprindu-se din când în când pentru a plivi cu mâna iarba din jur, stătu până seara vorbind singur.

– Ce om era, ce om! – îmi spuse una dintre bătrânele cu care mă plimbam des prin parc. A fost pe vremuri grădinarul principal al orașului. El a avut grijă de tot verdele acesta, încă de pe când copacii erau cât urnele celea de gunoi. El cu echipa sa de grădinari au plantat parcul. A ales trandafirii. A tuns cu foarfecele toate crengile, toți arbuștii… Știi, într-un fel era chiar frumos… Cum ieșeau toți la muncă, cu șorțuri din piele, cu mănuși până la coate. Lumea se oprea, îi întreba de una, de alta. De flori, de sol, de ploaie. Iar acum, țac-țac, mașina face totul. Cine mai are nevoie de grădinari dacă este mașina?

Când am ieșit din parc, m-am dus special pe lângă domnul Gauthier, și i-am aruncat un “la revedere”. Îmi părea cumva necuviincios să plec fără a-i spune ceva, ca și cum aș fi ieșit de la el din casă.

– Sfârșitul, sfârșitul! – am auzit în urma mea. Vă bucurați, dar pentru ce vă bucurați?

(sursa foto: covera.ro)