Pâinea cu unt

Întinsă pe spatele hipopotamului, Blanche se uita la înger. Acesta se legăna, cu săgeata pusă în arc, ochind când în inimă, când în ochiul ei drept. Femeia rânji și îl înjură. Roase cu dinții încă un strat de unt de pe pâine. Ar fi fost bestial să moară lățită pe hipopotam, sub greutatea unui înger căzut. Și ce dacă era din plastic, tot înger era. Cu săgeata în burtă sau în cap, sau în umărul drept. Blanche mai roase niște unt de pe pâine, aruncă coaja rămasă la câine și se ridică. Deschise poarta și întoarse tăblița.

– E deschis?, întrebă un grup de copii.

– Nuuu, nu este, urlă Blanche la ei. Altceva n-aveți de făcut, boschetarilor? Nu vedeți că e ora mesei? Voi precis că v-ați îndopat deja.

– Ți-ai mâncat deja pâinea cu unt, se hliziră copiii bucuroși. Noi te-am văzut.

–  M-ați văzut, ha? Vă credeți foarte deștepți voi, urâților, așa-i? Dar vă spun eu că sunteți toți niște proști, toți sunteți… Hai, treceți, că mă mănâncă pușcăria.

Copiii o înconjurară din toate părțile și începură a sari în jurul ei. Blanche se zbătea în brațele lor ca un pește enorm, tot strigându-le că sunt proști. Fața ei cojită era însă senină și avea exact aceeași expresie, ca atunci când mânca unt. Blanche era fericită. Băieții asaltaseră animalele, cu iuțimea unor gândaci de bucătărie surprinși de lumină. Ca de obicei, ocupaseră girafa, trei cai și elefantul. Doar Marie, fiica poștașului, urcase în bostan.

– În bostan, Marie?, o întrebă Blanche pe fetiță. Te crezi vierme?

Marie dădu din cap, întinzând gâtul de fericire, în semn de aprobare. Blanche se uită la toți, ca să vadă dacă și-au legat curelele, apoi, pe furiș – la ceas, și îi dădu drumul. Copiii începură să țipe de bucurie, strigându-se unii pe alții, pe Blanche, pe câine, apoi din nou unii pe alții, pe Blanche și pe câine. De-asupra lor, îngerul se clătina ușor cu tot cu săgeată, iar un ochi îi strălucea în bătaia soarelui.

Blanche nu scoase niciun cuvânt, lăsându-l să vorbească de unul singur. Aceleași cuvinte de fiecare dată, se gândi ea, de ce nu schimbă măcar ordinea de la o zi la alta? Tot în tăcere puse pe masă cheia de la ușă și lacătul de la poartă. Lăsă la vedere cutia cu bani și tichete, făcuse în acea zi 26 de euro. Contabilul era mulțumit.

– Să știi că așa nu se mai poate, este inadmisibil, există reguli, există lege, la urma urmei, în fiecare zi aceeași poveste, una și una… Bărbatul se lăsă greoi pe scaun, strivit de tăcerea ei. Și câinele, câinele, el nu are ce căuta aici, aici nu e grădină zoologică, aici e carusel, sunt copii, iar el nu are botniță…

De câțiva ani Blanche era fericită. Și când se gândea că în acea zi, în care domnul Guinol o întrebase dacă vrea să lucreze la carusel, ea a vrut să refuze… Unde să lucreze ea, cu fața ei, cu mâinile ei, cu caracterul ei, într-un astfel de loc? La carusel vine atâta lume, atâția turiști, atâția copii. Mai ales copii. Copiii sunt răi.

– Blanche, nimeni nu vrea să lucreze, îi spuse primarul. Salariul e mic. Dacă nu vrei tu, trebuie să îl închid. Eu însă am nevoie de bani la buget, vara turiștii fac cât tot anul. Trebuie, trebuie să-l ținem.

În prima zi Blanche inspectase toate animalele. Se cățără pe scară ca să vadă dacă îngerul se ține bine. Ce prostie să pui un înger într-un carusel, se gândi. De parcă lumea vine la biserică, nu la călărit girafe și hipopotami. Apoi căută un loc pentru câine, dar nu găsi. Îl legă simplu de gard. Nu se putea liniști cu îngerul. Dacă cade cuiva în cap, dacă ucide pe cineva? Trebuie scos, desigur. Sau măcar pus de-asupra omizii, oricum copiii nu se cațără în omidă, pe când hipopotamul e mereu ocupat.

În zilele următoare repară câte ceva. Vopsi coada măgarului. Lipi aripa albinei. Puse nas vulpii și lustrui ochii îngerului. Se împăcase cu el, mai ales că îl privea zilnic la pauza de masă, când mânca pâine cu unt. Se culca pe spatele hipopotamului și îl privea. Nu-i mai părea o ideea rea să aduci un înger la carusel, chiar dacă se simțea ca la biserică. Deși Blanche nu mergea la biserică și nu avea de unde să știe cum anume se simt oamenii care merg acolo. Ca pe spatele unui hipopotam?

Apoi, într-o zi au apărut copiii.

Erau copiii oamenilor din sat, care nu aveau bani de carusel. Ca doar nu erau nebuni părinții să le dea atâta bănet, ca să meargă la porcăria din centru. Era clar, caruselul se pornea doar pentru copiii turiștilor. Doi euro, două minute. Restul – la gard, la ascultat țipetele de bucurie ale veneticilor. La început Blanche îi alungă. Apoi îi înjură. Apoi îi amenință că va asmuți câinele pe ei. Copiii însă nu s-au mișcat din loc. Au stat așa – triști și încleștați în gratii – spunându-i că “nu fac nimic”, doar “se uită”. Ideea îi veni într-o zi, când privea îngerul și rodea unt.

– Am primit o plângere pe numele tău, îi spuse primarul.

– De la imbecil? Dă-l în mă-sa, n-are ce-mi face, așa e regulamentul.

– Fii atentă, totuși, știi că el te urmărește.

– Așa e regulamentul, n-are ce-mi face. Dă-l în mă-sa.

Blanche ieși din Primărie și se porni la serviciu. Se gândi la copii și zâmbi. La amiază îi va vedea iar. La fără cinci minute fix, atunci când potrivit regulamentului, angajatul caruselului trebuie să-l pornească pentru “controlul tehnic”. Și atunci când nu se percep taxe.