Nunta

Era primăvară, eram mică, eram la țară. Femeile familiei stăteau în prag. Bunica în pufoaică și în caloși de gumă, înveliți cu niște “materie” ca să nu alunece pe gheața de martie. Mama – într-un fel de impermeabil cafeniu și cizme cafenii – totuși, femeie de la oraș. Eu într-un palton verde, triunghiular, cu multe-multe kofte pe dedesubt, broboadă de lână și cușmă de iepure. Ca să nu îngheț, se pare, dar, totodată, nici să nu mai mișc în “vacul veșilor”.

Mâncam toate prăjiței și așteptam nunta. 

Nunta care urma să mi se întiparească în minte pentru toată viața.

Spre deosebire de alte nunți, despre care tot satul știa din timp, iar copiii le așteptau în drum cu o găleată cu apă, aceasta venea fără gălăgie. O tobă și o trompetă, vreo trei rude “îmbrăcate nu tare” și niște nași bătrâni, deci și fără bani de cheltuit, însoțind tinerii care treceau mohorâți și grăbiți prin glod.

Mireasa plângea sau plânsese. Mirele mergea repede, înainte. Rochia albă, pe care alte fete din sat țineau să o arate pe orice ger sau calamitate, chiar și cu riscul unei boli mai târzii, era ascunsă sub un palton lung și negru. Glodul se prinsese de faldurile de jos, de pantofi, buchetul din mână, păr și coroniță, dar asta nu mai conta.

Pentru că toate erau doar vina ei. Nu fusese o femeie “la locul ei” și iată acum era “groasă”.

Am petrecut-o cu vederea de pe prag. Niciun copil nu ieșise cu apă. Mirele nu aruncase nimănui bănuți în drum, soacra nu împărțise nimănui bomboane. Alaiul, care arăta mai degrabă a cortegiu, dispăru pe pod ducând cu el tot glodul din lume.

– Dacă n-o avut minte, spuse bunica. Mama tăcuse. Eu încă nu înțelesesem.

Azi însă înțeleg. Înțeleg și mă bucur că pot alege. Putem alege și trebuie sa alegem. Depinde doar de noi cât glod ducem în spate.

(sursa foto: protv.md)