Nemuritoarele

O prietenă a postat astăzi o fotografie cu imortele. O mână de flori lângă volanul mașinii. Am închis postarea, însă florile au rămas. Și au umplut camera friguroasă cu foșnetul lor de hârtie.

Ultima data am cules imortele când aveam 15 ani, în Moldova. Nu mai eram mică, dar nici în serios nu mă lua nimeni. Dealurile bunicilor, pe care le alergam din suflet cu alte trei fete din mahala, încă mă atrăgeau. Știam însă că acest dor de larg e pe sfârșite. Simțeam – când mă împleteam dimineața și când treceam prin fața băieților – că vreau să fiu oprită. Că vreau să port rochii mai jos de genunchi și cercei cu cârlig. Să fiu și eu fluierată pe drum.

În acea vară pământul era crăpat. Cireșele erau mărunte și amare, chiar și acelea care nu trebuiau să fie. Căpșuni se făcuseră puține. Nucile se pătaseră. Florile nu erau colorate cum trebuie. Vinul bunicii nu se vindea și nimeni nu știa de ce. Mama nu m-a dus la Leningrad, cum promisese vara precedentă. Anul da de gândit.

Ileana, Tania, Aliona și eu eram încă împreună. Toate patru, ca niște iede, pe ulițele satului. Noi patru aveam mereu ceva de povestit. De lămurit. De pus la punct. De parcă, fără aceste adunări ale noastre, lumea s-ar fi oprit în loc.

Aliona era cea mai mare. Ea știa mai bine. Ea urma să se mărite prima, iar acest motiv era suficient ca să ne închidă la toate gura. Chiar și mie, care eram orășeancă. Ileana era gospodina. Cocea de mica pâine, făcea brânză, putea să mulgă vaci. Ileana era bună, de asta ne răsteam mereu la ea. Dacă ne uram noi între noi, îi săream în cap ei. Ea plângea – și gata, era pace din nou. Tania era cea mai înaltă și îi plăceau amănuntele. Putea să descrie o rochie dintr-un film timp de trei ore. Tania putea să descrie până și un cântec. Nouă ne plăcea să o ascultăm. Aveam timp, interes. La vârsta aceea nu lăsam nimic nespus. Vorbeam totul, până la capăt, până la ultimul cuvânt.

În acea zi am mers pe toloacă. Am rupt toate păpădiile mari și ne-am făcut coronițe. Am sărit de pe grămada de lut. Am ademenit păianjeni din pământ, cu pâine umezită încleiată de ață. Am despărțit mai multe perechi de „vaca-Domnului” puse pe făcut copii. Ne-am certat, ne-am blestemat, ne-am împăcat și am cântat lungite sub nuc. Și atunci le-am văzut.

Erau niște flori stranii, noi. Parcă nici nu erau vii, ci făcute dintr-un fel de hârtie foșnitoare. Aveau petale zimțate și tulpini goale, fără frunze. Erau atât de trainice, încât păreau artificiale. Vii, dar moarte. Le-am mirosit și nu aveau miros. Le-am călcat, dar și-au revenit repede. Am încercat să le frâng, dar nu am putut. Pe mine m-a apucat ceva. Am început să adun toate florile pe care le-am găsit. Nu am lăsat nimic în urma mea. Niciuna. Le-am adus acasă la bunica și i-am zis să nu se atingă de ele. Voiam să le iau la oraș.

Nu știu ce s-a mai întâmplat în vara aceea. Dar nimic nu a mai fost la fel.

După asta, nu am mai mers niciodată pe toloacă. Aliona s-a măritat de tânără. Iar apoi a murit de leucemie. Am fost toate trei la nuntă și la înmormântare. Ileana s-a măritat și ea. O boală cruntă a țintuit-o la pat. Nu am văzut-o de vreo 15 ani. Pe Tania am regăsit-o recent pe internet. E bine. Iar eu…

Mă gândesc deseori la acea zi de vară târzie. La noi toate, fără griji. Și la acele flori nefirești și eterne, ultimele care ne-au văzut împreună. Flori care, știind parcă ce ne așteaptă, ne-au dăruit o zi din nemurirea lor.