Nebuni

Antoine avea doar 5 ani când ceea ce urma să îi dea viaţa peste cap s-a întâmplat.

În acea dimineaţă el mânca o gofră în faţa casei sale din Leuven, un orăşel belgian flamand, mic şi prietenos.

Antoine creştea acolo cu bunica sa – o femeie strictă, care avea în viață doar două ocupaţii: să meargă la biserică şi să fiarbă dulceaţă. Părinţii lui muriseră într-un accident hidos, care, potrivit bunicii, s-a întâmplat pentru că ei erau nebuni.

Nebuni însemna, de fapt, artişti. Pentru bunica toţi artiştii erau nebuni şi meritau tot ce li se întâmplă. Sau nu li se întâmplă.

Dar să revenim. Antoine aproape că îşi terminase gofra, când din cer începuse să cadă ceva. Acel ceva era alb, rece, moale şi atât de frumos, încât la început el nici nu şi-a dat seama că era zăpadă. Până atunci băieţelul văzuse doar un fel de picături de ploaie îngheţate, care se spărgeau de pământ prea repede.

Cu viteza luminii, Antoine a intrat în casă şi, luând din bucătărie cel mai mare borcan pe care l-a găsit, a ieşit afară. Planul lui era să prindă măcar câţiva fulgi şi să îi păstreze în borcan pentru totdeauna. Sau măcar pentru o săptămână. Sau cât o fi.

Antoine a alergat până a obosit. Fulgii însă mureau unul după altul în borcanul blestemat.

– Eşti şi tu la fel de nebun ca şi tatăl tău, i-a spus bunica, mângâindu-l pe creştet. Unele lucruri nu pot fi păstrate. Ele vin şi se duc, dispar, mor. Nimic nu-i veşnic.

Au trecut anii. Bunica a murit. Antoine a crescut. Şi, spre bucuria lui, a aflat că totuşi lucrurile pot fi păstrate pentru totdeauna. Că ele nu trebuie să dispară sau să moară. Că ele pot trăi veşnic, dacă îţi doreşti cu adevărat.

Antoine s-a făcut fotograf. Şi a rămas nebun chiar şi astăzi, când are peste 60 de ani…

Foto de pe gopromag.ro