Tatiana ȚîbuleacTatiana Țîbuleac
19.04.2016

Neamțul

Această poveste o știu de la mama, care continuă să-mi spună povești: când mă tem, când nu mai vreau să fiu mare, când pur și simplu mi-e dor de o poveste.

Poate și voi aveți nevoie de o poveste.

Era vară și bunica spăla rufe în prag, când pe poartă a intrat un neamț. Cu pușcă, tânăr, bunelul nu era acasă. Neamțul i-a spus nemțește că vrea să mănânce și vrea să se spele. Războiul tocmai se terminase, însă un neamț era un neamț. Bunica i-a dat tot ce i-a cerut. Seara, când s-a întors bunicul, l-au pus la masă. Pe la al treilea pahar cu vin, a venit la ei în casă o femeie din mahala să-i poftească la cumetrie. Neamțul s-a arătat interesat peste măsură și s-a cerut și el. Nimeni nu a zis nu. Neamțul băuse și încă mai avea pușcă.

A doua zi s-a îmbrăcat în rufele spălate de bunica, s-a băgat în rucsac (sau ce mai aveau pe atunci nemții) și a scos câteva boțuri de aur: conserve din carne, zahăr și câteva pătrate de săpun. Bunica i-a dat o lumânare cu ștergărel, busuioc. Neamțul a luat bani. Și cumătru a fost.

Copilul botezat de cei 7 cumetri locali plus cel internațional a primit pe loc porecla “neamțul”. Era un băiețel frumușel, sănătoșel și, evident, norocos. Nu fiecare copil pe vremea ceea primea la botez conserve, zahăr și săpun.

A doua zi neamțul a plecat de la bunicii mei. S-a dus acasă, după cum decisese bunica, la Berlin. Era mai frumos și oricum, Berlinul era Berlin.

„Neamțul” a crescut mare, om bun. A făcut copii, a trăit o viață în sat. Povestea cu botezul nu a uitat-o nimeni. Apoi s-a îmbolnăvit, însă nu s-a întristat tare, pentru că avea copii buni care să aibă grijă de el.

Și iată într-o zi de vară, în sat la noi iar a venit un neamț. Exact ca acel neamț care a intrat la bunica pe poartă cu mulți ani în urmă, doar că fără pușcă. Dar cu un carnețel. A venit la Primărie, a deschis carnetul și a întrebat unde trăiește „neamțul”. Nu știu în ce limbă a întrebat și restul, mama nu mi-a povestit toate detaliile. Dar oamenii i-au arătat casa „neamțului”.

Și iată neamțul cu carnet, care s-a adeverit a fi fiul neamțului cu pușca, stând în casă la omul cel bolnav le-a spus următoarea istorie.

„Tatăl meu a fost ostaș în armata germană, dar niciodată nu s-a simțit bine cu pușca în mână. Și de aceea, când s-a terminat războiul, el a decis să fugă de pe front și să se întoarcă acasă de unul singur. Dar, nu așa pur și simplu, ci să meargă prin satele pe unde a luptat și să boteze câte un copil. Astfel tata voia să-și răscumpere vina față de oamenii pe care i-a nenorocit de nevoie. Numele copiilor botezați, satul, țara, tata le scria în acest carnet. Iar când a murit, mi l-a dat mie. Iar eu am vrut să vin să îi întâlnesc”.

Când a terminat de vorbit neamțul, toți au plâns. Chiar și oamenii de la Primărie, toți. Apoi neamțul a spus: nu vă faceți griji, eu o sa vă trimit medicamente. Totul va fi bine, iar acum mă duc în Polonia, că și acolo tata a botezat copii.

Apoi într-o zi la Primărie a venit un colet mare cu medicamente. Bune, din Germania. Toate instrucțiunile erau în germană și nimeni nu înțelegea nimic. Însă toți au înțeles de la cine și mai ales pentru cine sunt. Coletul a fost adus imediat acasă la „neamț”, dar era prea târziu. Acesta murise dimineață. Coletul a fost transportat la punctul medical din sat. Poate mai este, deși cred ca nu.

Iată așa o poveste. Despre nemți, datorii și răscumpărări.

Imagine cover: Cufărul unui soldat german din cel de-Al Doilea Război Mondial (sursa foto: debarbati.ro)