Ghiveciurile erau pictate cu flori multicolore. Florile erau stranii. Unele creșteau cu rădăcinile în sus, altele aveau petale împrumutate de la fluturi. Rozele erau galbene. Violetele – roșii. Albăstrelele – verzi. Tulpinile fuseseră desenate separat, de parcă ar fi fost și ele flori… la urma urmei de ce nu? Gabrielle le mângâie zâmbind. Cadoul nepoților, care și-au făcut de cap cu vopselele.
Atent, a început să le umple pe toate cu pământ proaspăt. Degetele ei deștepte știau exact câtă țărână să pună, astfel încât să nu trebuiască să scoată mai apoi surplusul cu lingura de metal, ținută totuși alături. Gaura din mijloc o făcea mereu cu degetul cel mare, rotindu-l de câteva ori în loc. Exact cât trebuie.
Bulbii intrau de minune, mai ales dacă înainte de asta erau scuturați ferm, apoi înmuiați în apă, într-o cană de lut. Le simțea în palme cozile mlădioase, care vor face treabă, cu siguranță. Erau puternice, vii. Promisiuni tinere de zambile mirositoare. Acel miros de duminică, când casa ei se umplea de lume, de râsete, de vorbă dragă. De primăvară.
Își termină treaba și simți bucuroasă soarele. Întinse gâtul, ca o lebădă, de parcă astfel trupul ei ar fi prins mai bine razele slabe.
Primăvara era aproape. Gabrielle își lua bastonul și intră pe dibuite în casă, în întunericul ei care deja înflorise.