Mucegaiul

Brânza era de oi și de vaci, poate de capră, dar nu mai mult. Că doar nu au ajuns oamenii să mănânce brânză, să zicem, de măgăriță.  Și ea dă lapte, dar totuși e măgăriță. Iar noi oameni. Lucrurile erau simple pe unde am crescut eu. Cu mâna se făcea totul. Mâinile reușeau și la sapă, și la cruce. Gura era așa, ca să aducă vlagă mâinilor.

Mă amuza un pic această amintire din copilăria mea, răsărită tocmai acum, când pe geam, aproape în poală, aveam Turnul Eiffel. Am zâmbit nervos și asta probabil s-a văzut. Se vede mereu. D-na Herve, pe a cărui scaun tapițat mă aflam, s-a făcut însă că nu vede și mi-a zis să mai iau, dacă îmi place, chiar insistă.

Am apucat delicat cuțitul de argint cu vârful întors, special pentru brânzeturi și la fel de delicat am adus pe farfurioara mea încă un colț de mucegai. Mă simțeam de-a casei. De parcă nici nu ar fi existat vreodată vacile, oile și mâinile din trecut. Am întins atent brânza pe pâine, dar nu de tot, am adăugat pe ea un grăunte de dulceață de smochine, o bobiță de struguri și am mușcat.

I-am spus că sunt delicioase mucegaiul și dulcele, casa și ziua, totul, și că este ad-mi-ra-bil cum ține ea, d-na Herve, la calitate. La bun. La veritabil. Deși ar putea să nu-i pese și să cumpere brânza de la magazin, nu de la dugheana de pe colț, unde aceasta vine învelită în hârtie foșnitoare, plus un strugure din partea casei, ca să nu îți pară rău că ai plătit totuși prea scump. I-am spus că anume în astfel de gesturi se simte delicatețea umană, cu alte cuvinte, rasa. Ar putea, sigur că ar putea, să coboare în viață pe o treaptă inferioară și să trăiască de acolo cât i-a mai rămas. Căci oricum e singură și nu o vede nimeni. Dar nu, ea, d-na Herve, nu face astfel de concesii. De aceea sau poate nu doar de aceea, îmi place mie să vin la ea în fiecare miercuri la prânz, așa cum am stabilit acum două luni, și așa a rămas.

D-na Herve a apreciat vorbele mele, s-a luminat la față și bărbia i-a tremurat un pic de plăcere. Evident că ea știa că merită să fie lăudată. Totuși, este mai onest să auzi ceea ce știi deja de la alții. “Mai ia, mai ia, uite nu ai gustat de capră”, mi-a zis la rândul său. Ca să mă răsplătească pentru bunătatea anterioară. Sau poate nu. Poate mi-a zis sincer, pentru că voia să mă hrănească cu minuni pe mine, rusoaica de la etajul 4, care, probabil, la ea acasă a mâncat doar cartofi și fasole. Rusoaica care, vorba vecinelor, nu-i proastă, nu-i proastă deloc, dar nici nu știi, Helene, nici nu știi. Cu ăștia nu știi niciodată…

Pe lângă brânză, D-na Herve îmi producea milă. Ar fi durut-o să știe ce cred despre ea cu adevărat: și anume, că este o femeie tristă. După ce soțul ei, d-nul Herve, un ortoped apreciat de bătrânele din cartier, a decedat aiurea, ea nu a mai știut ce să facă. Desigur, baza a rămas. Casa, argintul, tablourile nu le-a luat cu el. I-a lăsat și niște bani, care pe vremuri tot ea i-a adus în căsătorie, și respectul pacienților care, ori de câte ori o întâlneau pe stradă, își zornăiau vesel oasele reparate de defunct. Dar asta nu a fost destul. În câțiva ani, d-na Herve s-a stafidit. S-a răzmuiat și, dacă e să fim sinceri până la capăt, s-a cam prostit.

Nu mai mergea ca pe vremuri, măsurat și drept pe stradelele adiacente blocului. Nu mai cumpăra flori pentru casă. Nu mai zăbovea la vorbă cu brutarul, ca să se pună la curent cu ultimele lui invenții în domeniul pâinii cu semincioare, pentru brânză. Adică, mă rog, nu se delăsase cu totul, dar îi scăpau lucruri. Și apoi făcuse această pasiune pentru săraci, pentru artiști, pentru nou-veniți. Tot chema în vizită la ea lume stranie, prea colorată pentru gustul gardianului. Prea incoloră pentru vecinele de bloc. Ce avea de discutat cu ei? Ce avea de ascultat?

Cunoscuții aproape o înmormântaseră, făcându-i, de fapt, un bine. Când ajungi așa, mai bine e să mori. Astfel lumea, strada, gardianul te vor ține minte frumos. Demnă și doamnă.

– Mi-ar face plăcere să vii, dacă îți face și ție, la mine la prânz miercuri, – mi-a spus prima dată. Am o brânză foarte bună, nu cred ca ai mai mâncat așa ceva.  Și așa a început relația noastră.

Peste 7 luni de la acea zi, tot într-o miercuri, i-am spus că mă mut. În alt cartier, la casa mea. Mă căsătoresc. Acum, poate, o voi invita eu la prânz, i-am zis. Și poate chiar îi voi servi brânză și dulceață de smochine. Am râs fericită la acest gând, ca un om care are planuri de durată. D-na Herve însă m-a întrerupt. M-a lăsat să înțeleg că așa nu se face. Că nu se ia tot ce s-a adunat cu grijă și se cheltuie în prostie. Nu se vine într-un loc, într-o casă, în viața unui om, dacă nu intenționezi să stai. Să reziști. Să respecți o zi de miercuri, de exemplu. După ce m-am mutat, am sunat-o de câteva ori, dar discuția nu se lega. Am lăsat-o în pace, fiind sigură că ziua mea de miercuri a fost deja repartizată altcuiva. Mai merituos. Care să aprecieze. Peste câțiva ani, trecând pe alături și văzând afară gardianul, l-am întrebat ce mai face d-na Herve?

– Helene a murit, mi-a spus. Acum acolo stă o nepoată din provincie, de care nu știa nimeni. A apărut doar după înmormântare. Quelle dommage! Și când te gândești cât de singură era…

(sursa foto: furnicuti.blogspot.com)