Minciuna

Ieri în stradă un tânăr drogat mi-a cerut bani de pâine. Mi-a spus că nu are ce mânca. Nu i-am dat. I-am spus că nu am mărunt, am mers mai departe și, peste câteva secunde, mi-am cumpărat cu ultimii cenți niște gume de mestecat. M-am simțit prost că l-am mințit, dar nu foarte prost. La fel cum nici el nu s-a simțit prost că nu i-am dat. Și nici că a mințit, evident, pentru că, iată, deja și-a cumpărat o cafea de la o cafenea din colț.
De fapt, schimbul de minciuni dintre noi a fost atât de firesc, încât m-am dus și eu și mi-am luat o cafea. Și, cu el pe jos în dreapta mea, l-am urmărit cum cere și altor trecători bani mărunți. Minciuna lui cu minciuna mea s-au înțeles și s-au împrietenit, așa cum se împrietenesc oamenii străini, într-un oraș străin.
M-am gândit că am început să mint mai des. Și, la rândul meu, cred mai multe minciuni. M-am întrebat dacă încep să prefer minciunile în locul adevărului, dar mi-a displăcut acest gând. Nu e un gând ușor. În schimb m-am gândit că minciunile au devenit și ele altfel. Și că astăzi minciunile au menirea să ne mintă în primul rând pe noi înșine și abia apoi pe alții.
O vecină de-a mea, foarte frumoasă și foarte tânără, merge zilnic la sală. Ridică greutăți în rând cu bărbații – pentru mușchi, pentru altceva, poate. Când însă într-o zi s-a defectat ascensorul, ea a făcut cea mai mare gălăgie și i-a spus gardianului, un om bun și cuminte, că este incompetent. Că ei îi vine greu să ridice pungile cu mâncare până la etajul 5. A mințit, mă întreb? Și dacă da, când – la sală, sau pe scări?
La fel mint, pe străzi, trecătorii grăbiți, care mai întâi calcă alte picioare, ca să reușească primii, apoi își cer scuze. “Je suis désolée”, spun ei sec, de parcă ar spune, de fapt, „bună ziua”. Și mint – și ei, și picioarele, chiar și omul care le răspunde binevoitor. Ar fi mai simplu să nu mintă? Sau să nu calce?
Împărțim și ascultăm minciuni zilnic în stradă, la serviciu, la telefon, iar apoi le aducem cu noi și acasă: la masă, în pat, în oglindă, în gând. Le dăm alte nume. Le creăm un precedent, le găsim scuze. Le înnobilăm. Iar minciunile ni se lipesc de trup, iar mai apoi, ca niște căpușe, își găsesc loc pe sub pielea noastră.
Iar de acolo ne temem să le scoatem, la ce bun să ne provocăm atâta durere: extirpându-le și, mai apoi, privind la golul care îl lasă? Pentru că o minciună ocupă mereu mai mult loc decât un adevăr. Și pentru că doare de două ori: când o rostim și când o credem.
Apoi, îi dăm viață.

Imagine cover: Bejenariu Lavinia (sursa foto: viziundinviata.info)