Mărgelele

Hilda și cu mine ne-am cunoscut acum cinci ani, la ginecolog, când și eu și ea așteptam să naștem primii noștri copii. Eu băiat, ea fată. Eu moldoveancă, ea nemțoaică – la Paris. Ne întâlneam des, la o apă minerală sau la o înghețată, la o salată din fructe, la o omletă cu biscuiți sărați, pentru grețuri, și, o singură dată, prin luna a opta, la jumătate de pahar cu vin roșu, ca să sărbătorim ziua ei de naștere și pentru că medicul ne spusese “juma’ de pahar e ok, dar nu ați auzit asta de la mine”.

Hilda era o gravidă-model. Avea mereu la ea o fișa personală cu toate datele, grupa sangvină, adresa și alergiile. Își făcuse o mapă cât toate zilele unde punea în plic transparent, separat, orice examen medical, fiecare prescripție, fiecare recomandare întâmplată pe parcursul a celor nouă luni de sarcină. În telefonul ei se găseau, aranjate în funcție de gradul de importanță, numerele de telefoane mobile și cele de acasă ale tuturor medicilor, precum și cele de la vreo trei moașe, de la secretara soțului sau de la echipa municipală de intervenție de urgență și a pompierilor: “în caz că nu va avea cine să mă ducă la maternitate”.

Eu eram opusul ei în toate. Nici tu mapă, nici tu telefoane, nici tu date personale. Inspirată de poveștile bunicii, care a născut-o pe mama singură, în Siberia, cu bunicul pe post de moașă – eram absolut sigură că mă voi descurca cumva și la Paris.

Ne simțeam foarte importante, eu și Hilda. Ni se părea că suntem cele mai deosebite femei din lume și că suntem pe cale să producem surpriza secolului – să naștem. Eram mereu într-o stare euforică, așa cum se întâmplă des cu femeile care nasc după 30 de ani și uită că unele mai nasc și la 16.

Într-o zi, Hilda m-a întrebat cine mă va ajuta cu copilul, iar eu i-am răspuns că nimeni. Pe atunci moldovenii nu puteau călători, ca să o chem pe mama, eu însă oricum eram prea speriată ca să-l dau pe mâna cuiva.

Am întrebat-o și eu dacă o va chema pe mama ei. Ea a râs cumva forțat – răutăcios și trist în același timp –, iar eu am înțeles că mai mult la tema asta nu vom vorbi.

Peste o săptămână, la o apă și un ou fiert, Hilda a vorbit prima. Despre mama.

– Să o chem pe mama, zici? Nuuuu, eu, dacă merge totul bine, am alte planuri cu mama. Mama nu o va vedea niciodată pe Helene (așa urma să o cheme pe fiica Hildei), în schimb va auzi despre ea de la toată lumea din jur, ca să moară de ciudă acolo, în casa și în viața ei nenorocită.

Au mai urmat câteva întâlniri, destul de deprimante pentru mine, în care am aflat totuși această istorie până la capăt.

Mama Hildei a vrut mereu să fie dansatoare, vis spulberat mai întâi de părinți, care o vedeau cel puțin avocată. Apoi de o perioadă de droguri, încheiată cu o sarcină nedorită și o fiică și mai nedorită. Hilda, crescută de bunicii care au transferat asupra ei toate ambițiile ratate pentru mama ei, dar și disprețul pentru propria fiică, a crescut surprinzător de bine. Deșteaptă, dar mai ales docilă. Bunicii apreciau docilitatea cel mai mult, considerând-o, într-un fel, o răsplată firească din partea nepoatei pentru eforturile lor. Hilda însă nu răsplătea pe nimeni. Docilitatea îi convenea și îi proteja sentimentul cel mai de preț pe care l-a avut vreodată – ura față de mama care a abandonat-o. Fiind docilă, Hilda putea urî în voie.

Abandonul era pentru ea cu atât mai dureros, cu cât mama, care o lăsase imediat după naștere, locuia peste două străzi și, ca prin minune, devenise un om aproape normal. Își găsise un serviciu la unul dintre magazinele de bijuterii din oraș, apoi un iubit, apoi altul și altul… Părea fericită. Cel puțin în acele momente în care Hilda, mai întâi după școală, apoi după colegiu, se furișa pe strada ei, ca să o vadă. Și, poate, să se lase văzută?

Mama Hildei însă nu a observat-o. Niciodată în toți cei 20 de ani. Privirile și străzile lor nu s-au intersectat. Hilda a crescut, a devenit avocat, unul bun și scump, spre bucuria bunicilor. S-a căsătorit cu un avocat, unul bun și scump. Și în ziua nunții, printre sutele de cadouri, a primit unul special – o scrisoare și un șirag de mărgele de la mama.

– Scrisoarea am aruncat-o, mărgelele însă le țin. Nu știu de ce le țin, încă nu am decis.

…

După ce a născut-o pe Helene, Hilda s-a mutat la New York, unde soțul ei a obținut un serviciu prestigios. Ne trimitem din când în când poze cu copiii, ne amintim de apele noastre băute la terasele din Paris. Am întrebat-o o singură dată dacă i-a arătat-o mamei sale pe Helene, iar ea mi-a spus “nu, desigur”.

– Iar mărgelele?

– Mărgelele sunt.

(sursa foto: ceao-bijoux.ro)