Lumânările

Le cunosc de departe. Tunse scurt, căci e mai simplu. În pantaloni, căci se apleacă mereu. Cu geci de blugi pe frig și pe căldură. Cu mâini chinuite, cu unghii inexistente. Cu telefonul mobil în buzunar, ca să-l audă și să-l simtă mereu, în caz că sună copiii. Mâncând grăbit prin metrou, între munci, pâine cu parizer și lapte. Vorbesc rar și încet, căci nu vor probleme. Ascultă, fac, tac. Muncesc pe ore, în fiecare zi, regretând doar că s-a inventat noaptea. Noaptea nu te ia nimeni la lucru.

Așa arată mamele care muncesc peste hotare. Mamele voastre, ale copiilor de aur. Mamele noastre, ale unei țări schilodite. Mamele pe care le scurgem mai întâi de lapte, apoi și de bani. Toată viața. Atât cât mai pot mișca ele.

Scriu acest text pentru copiii care au mame peste hotare. Poate voi nu știți cum trăiesc ele, poate voi nu le vedeți. Poate le credeți pe cuvânt când vă spun că totul e bine. Că e cald. Că țara e frumoasă și că aici, în sfârșit, au înțeles ce înseamnă viață.

Vă rog să nu le credeți. Spuneți-le că mint, că le vreți alături. Spuneți-le că nu vă trebuie casă, mașină, diplomă, telefon. Spuneți-le că nepoții întreabă de bunica. Că fără ea duminicile sunt ca și zilele de luni, iar vacanțele seci. Chemați-le acasă și păstrați-le doar pentru voi.

Căci mamele sunt scurte, șubrede, puține. Mamele se termină repede. De ce să le consume alții…

(sursa foto: povestidemama.ro)