Tatiana Țîbuleac
Când ajungi la 40 de ani înțelegi două lucruri: că nu ai învățat destul sau că ai învățat prea mult. În primul caz mai ai o scăpare, în al doilea – nu prea. Pentru că toate acele ore, prelegeri, examene și seminare, conferințe, simpozioane, retreat-uri și info-notes-uri (puteți continua singuri lista) care s-au stocat în minte ca într-un dulap enorm cu mii de sertare sunt foarte greu de șters sau cel puțin de aerisit. Odată învățat un lucru este greu să-l dezveți. Răul unei informații pe care ai aflat-o, dar de care nu ai nevoie, este mult mai mare decât răul unei informații care te-ar fi interesat, dar pe care ai ratat-o.
Ne preocupă azi extrem de mult ce mâncăm. Ar trebui însă să ne gândim mai ales cu ce ne umplem capul. Pentru că unii dintre noi au capul ca un tomberon fără capac într-o zi cu arșiță.
Dacă ar fi fost după mine, la școală aș fi mers la trei ore, de cinci ori pe zi, de cinci ori pe săptămână. Anume acele trei discipline îmi plăceau, îmi stimulau mintea și curiozitatea, mă făceau să pun mâna pe carte și pe cărți. Doar acele materii mă aduceau la școală, în genere. De ele sunt legate cele mai frumoase amintiri din copilărie și tinerețe. Vise și proiecte.
Restul orelor, care se presupunea că îmi vor clădi și apoi cimenta cultura generală monumentală erau pentru mine de umplutură și au rămas de umplutură până în ziua de azi. Pentru că și azi, după atâția ani, oricum vreau să merg doar la acele trei ore, de cinci ori pe zi, de cinci ori pe săptămână.
Vă rog să fiu înțeleasă corect, eu nu vorbesc despre profesori. La școală mi-au plăcut mai mulți profesori, cu care țin legătura până azi, dar nu și orele lor. Iar orele lor nu mi-au plăcut nu pentru că ei erau profesori slabi, ci pentru că fiecare om are anumite interese, încă de mic. Copiii știu asta. Ei văd că matematica li se dă ușor. Că acele formule la chimie li se deschid în cap înainte ca proful să le ofere cheia. Că știu pe de rost toate capitalele lumii, pe când colegii lor încă învață câte continente sunt pe glob. Părinții văd. Profesorii înțeleg. Totuși cineva trece cu vederea.
Să nu credeți că profesorilor le este mai ușor. Nu cred că este pe lume o mai mare tristețe profesională decât să predai materia pe care o iubești din toată inima, unor elevi sau studenți amorfi, blegi și fără urmă de sclipire în ochi. Gândiți-vă cum vă simțiți atunci când la o petrecere spuneți bancul vostru preferat și nimeni nu râde. Așa se simt și ei, vă asigur. Zi de zi. Problema este că și copiii se simt de parcă cineva le-ar fi spus un banc plat. Zi de zi.
Așa era pe vremea mea, veți spune. Dar așa este și acum. Acum este și mai grav. Și nu doar în Moldova. Copiii au de învățat și mai mult. Au și mai multe ore, discipline, manuale. Au și mai multe challenge-uri. Sunt sigură că știți cuvântul, chiar dacă engleza nu a fost disciplina voastră preferată. Știți de ce? Pentru ca v-a interesat.
Așa se învață cel mai ușor: când te interesează.
Vara aceasta am cunoscut într-un sat din Bretagne un pescar. Toți turiștii veneau să cumpere pește de la el, același pește pe care îl vindeau și restul pescarilor. Prins în aceleași ape. De ce cumpăra lumea de la el? Pentru că avea o tehnică foarte mișto de a curăța peștele. Ca un magician. Avea un cuțit roșu, strălucitor, și pac-țac, solzii, aripile cădeau jos ca printr-o vrajă… Am vorbit cu el într-o zi și l-am întrebat de ce restul pescarilor nu fac și ei așa.
– N-au învățat, nu vor să-și complice viața, mi-a spus.
Când vrei să înveți ceva – cu adevărat, până la capăt – ești gata să-ți complici viața. Vrei să știi totul, fără rețineri în acel domeniu. Restul lucrurilor din Univers, care deși nu dispar, se învârt în jurul tău și a interesului tău. Așa devin specialiștii buni, specialiști buni. Învățând de mici lucrul care le place cel mai tare.
De multe or aud spunându-se: e un medic foarte bun, dar el doar asta face tot timpul. Sau: inginerul cela e dus cu pluta, practic nu iese din birou. Sau: lasă-l, el cu muzica lui nu vede altceva. Oameni fericiți, asta sunt ei!
Nu știu de ce am scris toate acestea. De fapt, știu. Ieri mi-am trimis copiii la școală și am înțeles că din acel moment, într-o oarecare măsură, pierd controlul asupra lor. M-am simțit vinovată că i-am pus în situația să învețe totul în două limbi. Să fie un pic străini oriunde s-ar duce. Specialiștii, ca de obicei, au răspunsul și spun că bilingvismul e aur curat, că acești copii se descurcă în viață ușor, că pot face mai multe lucruri în același timp.
Dar de ce, de ce să facem mai multe lucruri în același timp? Pentru ce trebuie să devenim atât de multifuncționali, să avem zece profiluri în unul singur? De ce să nu facem în viață un singur lucru, dar care ne place? Fără de care nu putem trăi? Să-l facem atât de bine, încât nimeni să nu-l mai poată face în locul nostru. Să nu vrea sa se complice, așa ca pescarii din acel sat.
Știu că mulți dintre voi se gândesc chiar azi ce ar mai putea sa învețe. Eu însă mă gândesc ce aș putea să dezvăț, ca să fac în sfârșit loc acelor câteva lucruri cu adevărat importante pentru mine.
(sursa foto: cetin.ro)
