Jumătatea

Mai întâi i-am văzut umbra. Stranie, ca a unei macarale care mergea singură. Dar pentru că o macara nu ocolește flori și, mai ales, nu miluiește cerșetori, trebuia să fie altceva. O femeie.

Aleska era toată albă, ca o făină cernută în formă de om. Se pare însă că ceva se întâmplase și forma nu rezistase. Partea de sus a femeii se îndoise ca un aluat, astfel încât fața îi ajunsese în dreptul genunchilor. O boală, au spus medicii. Un semn, a spus Aleska. Și a continuat să trăiască frântă.

După pâine și lapte ieșea cel mai des. Iarna adăuga în coș portocale. Primăvara – frezii. Vara – mere verzi. Toamna, ca în ziua în care am cunoscut-o, aduna castane din parc. Degetele ei noduroase le găseau repede prin iarba îngălbenită, ca un nas de câine tânăr. Aduna două-trei în palmă, apoi întorcându-se cu tot trupul spre coș, le arunca cu un fel de bucurie copilărească.

Nu mai întâlnisem oameni care să nu se dezdoaie. Oameni care să trăiască într-o lume de tălpi și rădăcini. Să nu vadă cer, ochi, zbor. Ci doar pământ, pași, urme. Am vrut să o ajut la adunat castane, dar nu m-a lăsat.

– Asta e tot ce mai pot face, mi-a spus.

Mai târziu, după ce ne-am văzut de mai multe ori prin cartier, iar eu mă aplecam de fiecare dată ca să îi spun “bună ziua”, mi-a povestit. Cum a plecat din Polonia, cum război, cum dragoste. Cum încă mai coace “makowiek” duminica și împarte “hrustki” cu magiun la biserică. Cum a învățat din nou lumea, de la înălțimea genunchilor.

Iar într-o zi ne-am întins pe iarbă. Ea pe o parte, ca să mă vadă la față, iar eu pe cealaltă̆ – ca să o aud. Ca două palme vii. Ca două jumătăți ale unui singur om.

Și ne-a fost dor împreună.

De țările noastre cu zăpadă. De prispe cu gutui și struguri, de brâie albastre la casă. De timpurile în care nu eram înjumătățite.

(sursa foto: paradisverde.ro)