Întrebarea

Audree, portugheza, era florăreasa cartierului. În ultimii ani mai multă lume a încercat să-și deschidă florării pe strada principală și chiar și-a deschis. Mai întâi un cuplu de columbieni, apoi o studentă care venise din Cannes ca să stea cu iubitul ei la Paris, apoi vânzătorul de fructe a mai instalat o tarabă – nici nu știi, poate merg și florile… Dar nu au mers. Nici taraba vânzătorului, nici iubirea studentei, nici afacerea columbienilor.

Lumea din cartier i-a încurajat desigur, cumpărând ocazional câte o floare, un ghiveci sau pur și simplu spunându-le “bon courage!”, așa cum face mereu lumea din cartier. Totuși pentru flori, adică pentru florile adevărate, se mergea la Audree.

Tocmai de asta, ceea ce i s-a întâmplat într-o zi nu a fost corect. Audree era în mijlocul unei vânzări de tuberoze când cumpărătorul – un tânăr cu rastă – a întrerupt-o exact când ea spunea “florile, ah, florile, sunt viața mea…”.

– De ce le vinzi atunci?, a întrebat-o el.

Martorii spun că Audree a plâns. A închis magazinul la pauza de masă mult mai devreme și l-a deschis abia a doua zi. Timp de o săptămână a vândut flori la promoție – chiar și puii de bambus, chiar și cactușii, chiar și tufele de bonsai. Era evident că o astfel de suferință va trece mai greu. Dar până și bonsaii?

Incidentul a fost mai mult sau mai puțin uitat, nu înainte însă de a fi povestit pe larg de către vânzătorul de pește care, ca de obicei, a văzut și a auzit totul. Lucrurile au revenit la normal, iar Audree – la flori. S-a înconjurat din nou de rădăcini, bulbi, semințe. A cumpărat câțiva saci cu îngrășăminte, a optat pentru ghiveciuri din lut, mai scumpe, dar mai bune. A continuat să vândă, ceva însă se schimbase. Ceva ce nu putea fi explicat prin cuvinte.

Era de parcă Audree trișase, iar noi am prins-o. De parcă nu mai era diferită, ca până atunci, de restul comercianților.

Peste noapte Audree-florăreasa dispăruse, în locul ei apărând o simplă vânzătoare.

Iar florile ei nu au mai fost niciodată la fel.