Tatiana ȚîbuleacTatiana Țîbuleac
26.04.2016

Flacăra

Venea mereu pe același drum, în zig-zag, ca un șarpe. Avea un mers pe care îl au des bătrânii asiatici – un pic legănat, dar precis și calculat – ca și când caldarâmul ar fi fost o muchie de cuțit și orice pas greșit i-ar fi tăiat tălpile în două. Poalele cămășii lui lungi, din in gros cu ciucuri oranj, sugea avid toată apa lăsată pe stradă de mașinile–stropitori. Avea niște sandale din piele maro pe care nu le scotea niciodată și care erau parcă o continuare a trupului lui scofâlcit. Doar iarna în locul lor apăreau o pereche de papuci negri atât de mari, încât aveam impresia că, de fapt, au fost încălțați peste sandale, nu în locul lor. În mâna dreapta ducea un cerc cu chei mari, prin care își purta continuu degetele, așa cum fac călugării cu metanierele lor. Avea acolo o duzină de chei, deși pentru ușă îi trebuia doar una singură. Pentru ușă.

Ușa era veche și groasă, din lemn, așa cum se mai găsesc uneori pe străzile dosnice ale Parisului. Se vede că demult cineva a început să o vopsească în turcoaz, dar așa și nu a terminat, pentru că mai jos de mâner culoarea se schimba brusc în negru. M-am gândit de multe ori la această schimbare din viața ușii și la ce trebuie să se întâmple în viața unui om ca să înceapă să vopsească o ușă în turcoaz, dar să o termine în negru. Deși, poate a fost invers: începutul a fost în negru?

Ca să deschidă ușa, bătrânul avea nevoie de forță, de care ducea lipsă. După ce răsucea cheia în broască de două ori, împingea ușa încet cu ambele mâini, ca să o pornească, apoi se întorcea cu spatele și o împingea atât cât să se poată strecura înăuntru. Și deja de acolo, din întuneric, continua să o deschidă trăgând-o spre el de mânerul interior, până când reușea să o priponească de perete, într-o chingă specială din fier forjat.

Odată deschisă ușa, Ali putea începe ziua de muncă. Urmau obloanele, cele câteva zeci de sipete, saci, cutii, borcane, pachețele și alte lucruri care, toate, trebuiau neapărat închise pe noapte și deschise dimineața. Pentru că Ali vindea mirodenii, iar mirodeniile sunt ca și oamenii: ziua vor lumină, iar noaptea – întuneric. Apoi Ali se așeza pe un scaun de lozie din dosul tarabei și aștepta.

Cumpărători erau puțini. Mai mult veneau turiștii – după nuci, alune sau stafide. Sau femeia de la ceainăria de pe colț – pentru ghimbir, scorțișoară sau semințe de cardamom. Se mai vindeau fructele uscate, dar din ce în ce mai prost. Cafeaua – dar nu pe cât s-a așteptat el. Semințele de floarea soarelui l-au surprins, cine ar fi crezut? Și tumericul, tumericul, ca să vezi…

Eu l-am cunoscut pe Ali când, într-o zi, mi-am propus să fac pilaf cu șofran, din acela din care am mâncat la un restaurant Iranian. Căutam șofran. Și am intrat pe ușa negru-turcoaz. Ali bea ceai dintr-un pahar de sticlă, pe care l-a lăsat imediat și s-a ridicat să mă întâmpine. M-a lăsat să mă acomodez cu mirosul și semi-întunericul încăperii și, împreunându-și mâinile, m-a întrebat cu ce mă poate ajuta.

– Caut șofran, i-am spus, aveți?

Ali m-a privit cu neîncredere, dar cu un licăr în ochi.

– Cum să nu, cum să nu… de cât aveți nevoie?

– Păi nu știu…o sută-două de grame, i-am zis ca o femeie obișnuită să cumpere doar mărar și pătrunjel până atunci.

Nu știu ce o fi crezut despre mine, dar niciun mușchi de pe fața lui expresivă nu a trădat superioritate. Ali s-a dus la o poliță și, luând cu grijă un borcan închis ermetic, s-a întors la tejghea și l-a pus în fața mea.

– Două sute de grame e cam mult, mi-a spus binevoitor. Șofranul e mai special. Aurul roșu, îl numim noi, aurul nostru…

Și Ali mi-a povestit despre șofran. Despre această floare violet cu franjuri oranj, pe care o poartă în suflet toată viața. Care îi amintește de casă, de Iranul lui drag, de părinți, de frați, de petrecerile gălăgioase cu mâncăruri parfumate și muzică durută. De femei cuminți și bărbați cu demnitate. De smochine dulci și de ceaiuri băute sub copaci mirositori, după o zi lungă de cules fistic. Mi-a povestit despre un băiat tânăr care a visat mult, mult, iar visele lui l-au adus într-o altă țară – la mai bine, la mai mult. Dar care, până la urmă, nu a putut uita oranjul acelei vieți dogorâtoare. Oranj care îl arde până azi, chiar și în semi-întunericul acestei încăperi cu ușă neterminată.

Ali mi-a vândut 5 grame de șofran, pe care le-a învelit în staniol. Mi-a dat și o smochină uscată din partea lui. Iar la plecare m-a întrebat ce plantă îmi amintește mie de casă.

– Floarea soarelui, i-am spus.

– Floarea soarelui?! Ca o flacără este floarea ta, ca o flacără!, a spus el.

Și flacără a rămas.

(sursa foto: covera.ro)