Era seară şi Esther hrănea pescăruşii. Exact aşa cum hrănesc femeile noastre găinile prin curți. Eu o priveam de pe o stâncă şi mă întrebam cum e să creşti pescăruşi în loc de găini? Să vezi în jur apă, în loc de pământ?
Esther avea o paporniță plină cu pâine, pe care o arunca în mare. Pâinea se încăpățâna să cadă în apă imediat. Înţeleasă cu vântul care o lua pe sus, zbura un pic şi, abia apoi, se lăsa în gura păsărilor nesăţioase.
– Numai nu înflori povestea, mi-a spus Esther când, peste câteva zile, i-am spus că vreau să scriu despre ea. Mai bine nu scrie deloc, sau primești bani pentru asta?
I-am spus că nu primesc. M-a întrebat atunci de ce mai scriu, dacă tot nu sunt bună… Asta ne-a apropiat.
Am minţit-o când i-am spus că nu ştiu nimic despre ea. De fapt, cu o seară înainte, cei doi englezi la care ne petreceam vacanţa mi-au arătat-o. Mi-au spus că e un pic nebună, dar nu e de mirare. Toţi din jurul ei au părăsit-o. Părinţii au murit. Soţul a plecat la alta. Fiul s-a dus într-o zi în mare şi nu s-a mai întors. E rea şi rece, au spus gazdele mele. Trăieşte în vagonul ei, ca un sihastru. Mănâncă poame, ca o sălbătăciune. Poartă aceleaşi haine.
Esther însă e om. Trupul ei, ce-i drept, nu prea are valoare. Dacă ar fi să o vândă cineva pe bucăți – nu ar câştiga prea mult. Pielea ei de femeie, tăbăcită de vânt şi aer sărate, e doar un pretext care o ţine laolaltă. Ochii, împânziţi de deziluzii, nu mai strălucesc. Mâinile, pline de zgârieturi şi noduri, sunt dureroase. Picioarele – prea umblate şi obosite de cărări care nu au dus nicăieri.
Totuşi Inima ei, stoarsă de bucurii, trăieşte.
În fiecare dimineaţă şi seară, Esther o simte. Atunci îşi ia paporniţa şi se duce pe malul stâncii. De acolo, marea în care a plecat fiul ei într-o dimineaţă, se vede ca în palmă. De acolo, dacă ar fi să îl vadă cum vine, îl va vedea cel mai bine…
Şi ca să îi arate mării că nu-i poarta pică, Esther îi aruncă pâine. Mii de firimituri, în fiecare zi, ca un tribut. Pâine în schimbul veştilor.
Aceste firimituri ale lui Esther mi-au rămas în minte.
Ca o dovadă că viața noastră se descompune în bătaia sorții, ca o pâine uscată.
Ca o mărturie că orice destin este o adunătură. De firimituri.
În imagine, „Golful cu stânci” de Gustave Courbet, 1869
(foto de pe picturicelebre.ro)