Întotdeauna m-am temut de sărăcie.
De sărăcia cu miros de mucegai, umilitoare, cârpită şi dureroasă. De sărăcia care te îmbătrâneşte înainte de timp şi îţi ciobeşte visele, unul câte unul, ca pe nişte farfurii aruncate în certuri fierbinți. Altfel de sărăcii nu am ştiut că există.
La Paris am învăţat să fiu săracă. De la mamele cu mulţi copii, majoritare aici, de la studentele romantice şi lipsite de lucruri, de la bătrânele în ciorapi de mătase pe orice frig, de la amantele subtile, pe care nu te poţi supăra, de la casnicele care, oricum, ies în lume…
De la femei.
Am învăţat că în viaţă poţi avea un singur inel, dar scump.
Că un parfum poate înlocui orice rochie.
Că poţi renunţa la mâncare, nu şi la un ruj.
Că unghiile s-au născut colorate. Iar pielea curată.
Că în casă poţi avea o floare, dar vie.
Că poți mânca doar o pâine, dar proaspătă.
Că vinul trăieşte în pahare, nu în sticle.
Că o cafea te poate ţine trează până în dimineaţa unei noi vieţi.
Că o plimbare cu bicicleta te descoperă mai mult decât una cu o maşină de lux.
Că o ciocolată trebuie să fie mai scumpă decât tot prânzul. Sau să îl înlocuiască.
Că vacanţele sunt escapade, nu foi turistice.
Că poţi avea doar o noapte de dragoste, dar la limita nebuniei.
***
Imagine cover de pe lauramihaela899.wordpress.com