Tatiana Țîbuleac
Zilele trecute mi-am cumpărat de la un magazin din cartier un lucru defect. Nu era nici vina mea, nici a lor, ci a producătorului – ceea ce în Franța înseamnă că marfa va fi primită înapoi imediat, cu scuze, fără a-l pune pe cumpărător în situația prostească de a explica de ce a fost căscat și a luat acasă “defectuozitatea”. M-am dus calmă la magazin și, pentru că erau reduceri mari, am decis să mai iau câte ceva și să mă lămuresc cu toate la sfârșit. Cum mergeam printre rândurile cu lenjerie, deodată simt cum cineva mă apucă de picior și mă trage la pământ. Apoi, un tânăr cu un sutien la gât începe a râde isteric la mine, de mine, de el, de situație.
Am înlemnit de frică. Genul cela de frică pe care nu o poți controla, la care nu te aștepți o mie de ani și pur și simplu ești luată prin surprindere de absurdul situației.
Primul meu impuls a fost să-i trag cu geanta în cap, conștientă, iar apoi, când desigur se va aduna lumea, administrația, poliția – să spun că am făcut-o involuntar. Că idiotul și cretinul și “handicapatul” m-a speriat prea tare și eu am reacționat cum am putut.
După câteva secunde, când frica a mai trecut, am văzut însă că tânărul din fața mea nu era tocmai sănătos. Adică, mai corect spus, avea un handicap. Așa cum stătea jos și se uita la mine – eu deja mă ridicasem – aproape plângea, legănându-și capul de jos în sus, iar din gură îi curgea saliva care îi murdărea fața și hainele.
O vânzătoare a apărut repede și s-a uitat cu grijă mai întâi la el, l-a ridicat, apoi și la mine. M-a întrebat dacă sunt bine, dar cumva grija ei se îndrepta mai mult spre băiat. Sinceră să fiu, eu uitasem deja de frica mea, și, la fel ca și vânzătoarea, îmi făceam griji pentru el.
El plângea. Era un plâns liniștit, pe care l-am văzut frecvent la oamenii bolnavi. Un plâns care îți sfâșie inima, pentru că nu e de moment, ci parcă acumulat, chinuit – adunat în viața de zi cu zi, oră cu oră. Eu nu puteam spune decât “sunt bine, sunt bine”.
Vânzătoarea mi-a spus că băiatul lucrează în magazin pe o perioada de câteva săptămâni. Că e un program de integrare a tinerilor cu handicap. Astfel ei pot face parte mai activ din viața socială, pot câștiga niște bani, deși nu banii sunt scopul, desigur. Și că până acum nu s-a mai întâmplat așa ceva.
I-am spus că nu s-a întâmplat nimic grav. Și m-am dus la etajul doi ca să-mi caut de treabă. Acest tânăr, fața lui plânsă și plină de salivă nu-mi ieșea însă din cap. Mă simțeam prost. De parcă eu eram cea care îl trăsese jos de picior. Mă gândeam ce să fac, ca să îl ajut. Și mă mai gândeam că acest experiment chiar dă roade. Nu doar că tinerii se simt în rând cu lumea, dar și noi – restul lumii – mai roadem fundul inimii și mai găsim acolo câte o fărâmă de omenie.
La un moment dat, l-am observat după niște standuri cum mă urmărea. Nu mai plângea. I-am făcut un semn să vină. A venit cu capul plecat, ca un copil de grădiniță, deși avea cel puțin 18 ani. I-am spus că aș vrea să cumpăr niște cărți poștale și nu știu unde sunt. Erau în spatele nostru, dar m-am făcut că nu le văd. S-a bucurat. M-a întors de mână și mi le-a arătat. Apoi a început a scoate câte o carte din fiecare fel și a mi le pune în brațe.
– Aaastaaa e frumoassssăă, astaaa e frumoassăăă, vorbea el cu greu, dar inteligibil.
Acum că ne liniștiserăm ambii, găseam că pot comunica cu el simplu. Că în afară de fața lui schimbată de boală, era un tânăr normal. Un pic copilăros, dar normal. Am cumpărat 3 cărți poștale, pe care le-a ales el. Și niște hârtie de împachetat cadourile. Tot el a ales-o. Apoi a vrut să îmi arate cum poate alerga repede-repede pe escalator, dar mi s-a făcut frică de vreun accident și i-am zis că mă grăbesc. L-am lăsat mulțumit de sine.
Am plătit pentru lucrurile noi, mi-am schimbat “defectul” și m-am pornit spre casă cu inimă ușoară. M-am gândit că seara, după lucru, în timp ce eu îi voi spune soțului meu povestirea cu speriatul, tânărul îi va povesti mamei sale cum a ajutat o femeie să cumpere cărți poștale și hârtie pentru cadouri. În timp ce soțul meu va spune, wow, sper că nu te-ai speriat prea tare, sper că ești bine… Mama lui va spune – wow, cât de bravo ești! Bravo, bravo, și ce ai mai făcut astăzi la magazin?
Și m-am mai gândit ce bine e că sunt țări și societăți unde lucrurile defectuoase nu sunt vina nimănui, la fel ca și oamenii cu handicap. Că nimeni nu te pune la zid că ai cumpărat o cafetieră stricată. Că nimeni nu te izolează pentru că ai o boală specială.
Că există lumi unde orice defect este reparat – cu grijă, cu responsabilitate și cu dragoste.
