Datoria

Domnul Bertinol se uita cu bucurie cum seringa subțire îi sugea nesătul sângele din venă. Lichidul roșu urca repede prin tubul subțire, se îmbulzea prin labirinturile de cauciuc și rămânea cuminte în bidonul transparent, pe care un medic tinerel notase grupa sangvina.

– Nu vă doare?, întreba acesta din când în când, uitându-se cu îngrijorare la fața palidă a bătrânului, care devenea și mai lividă pe măsură ce seva îi părăsea trupul.

– Continuați cu îndrăzneală, spunea domnul Bertinol și-și sufleca mâneca și mai mult, de parcă voia să îndemne acul să treacă și pe alte porțiuni ale trupului său epuizat.

Domnul Bertinol dona sânge în fiecare lună. Mai des, i-au spus medicii, nu ar fi putut. El însă i-a numit proști și ei au tăcut. Iar el a continuat să vină cu aceeași încăpățânare și să le ceară să-i ia ce i-a mai rămas prin vene. Iată și astăzi, când procedura a luat sfârșit, domnul Bertinol a avut de spus doar un lucru: ne vedem peste o lună. Apoi, ca de obicei, a mers la bistro-ul din colț ca să-și comande prânzul “donator” – un picior de rață cu pireu din țelină și un pahar cu vin roșu.

De mâncat, bătrânul mânca încet, dând din cap la fiecare înghițitură. De parcă odată ajunsă în gura lui, mâncarea avea de vorbit, iar el de ascultat. Venea mereu singur și se așeza mereu în același loc, în colțul din umbră, pe care avea grijă să și-l rezerve din timp. Deși nu mai era nevoie. Chelnerii ar fi ținut acel loc oricum – “pentru bătrân” – și cred că nici altă lume nu ar fi îndrăznit să îl ocupe, cunoscând “circumstanțele”…

Iar circumstanțele erau următoarele.

După ce a lucrat vreo 30 de ani poștaș într-un orășel francez din sudul țării, domnul Bertinol a hotărât să se pensioneze și, în sfârșit, să se bucure de viață. Și nu de unul singur, cum a trăit toți acești ani. Ci împreună cu mama sa, și mai bătrână, dar încă vie. Toată vânzoleala din viața lui, toate acele drumuri interminabile cu bicicleta pe vânt și ploaie, pe ghețuș și zăpușeală, toată oboseala acumulată în timpul serviciului său de poștaș, el a vrut să o încheie iată cum…

– Ce-ai zice, și poți să nu-mi răspunzi imediat, dacă am lua o caravană și am merge să călătorim prin lume…sau măcar prin țară… sau, de ce nu, pe malul Loarei?, a întrebat-o domnul Bertinol pe mama sa într-o dimineață, la micul dejun.

– Nu știu ce să zic, a răspuns ea, dar sprânceana dreaptă i s-a ridicat și asta a însemnat că da. Sigur că i-ar plăcea enorm să meargă cu fiul său minunat într-o astfel de călătorie! Și să se bucure de fiecare clipă, de fiecare loc nou… dacă tot nu i-a mers în viață.

Caravană nu au mai luat, s-au gândit că și o mașină le-ar ajunge. Mama ar putea dormi în spate, destul de confortabil, iar el, pentru că oricum nu dormea bine nopțile, ar fi fost mulțumit chiar și cu scaunul din față, care se alungea suficient de bine. Și-au luat la drum lucruri puține, pentru că nu confortul este important într-o astfel de aventură. Și s-au pornit.

Poliția a stabilit clar că a fost vina lui, a domnului Bertinol. Cealaltă mașină avea prioritate, în plus se pare că și lipsa de experiență a șoferului și-a spus cuvântul.

– Dar am fost pe roate toată viața, repeta într-una bărbatul, atunci când polițistul încerca să afle delicat, când a condus ultima dată o mașină, nu o bicicletă?

Mama domnului Bertinol a murit pe loc. Vârsta, trauma, și, din păcate, pierduse prea mult sânge…

– Poate o transfuzie, dacă ar fi fost mai tânără, dacă ar fi fost mai repede, i-a spus doctorul, ca să-l liniștească și ca să-l facă să înțeleagă că nu ar fi putut face nimic.

– Sânge, înțeleg, a spus domnul Bertinol… sânge…

(sursa foto: historia.ro)