Cuvinte

Cuvinte

Ieri, în metrou, un copil a fost prea lent. Uşa i-a prins mâna şi el s-a speriat. A început să plângă, s-a lipit de mama, a căutat mângâiere. Femeia l-a sărutat pe degete. I-a zburlit părul. Şi buba a trecut. Aşa cum trec toate bubele din lume de la sărutul fermecat al mamelor.

Tatăl băiatului – un turist care până atunci se jucase la telefon – a spart tăcerea.

– Într-o zi o să-l calce trenul, la cât de proastă eşti tu…

Cuvintele lui au explodat în aer. Schijele lor otrăvitoare ne-au pătruns în urechi, în inimi. Ne-au răvăşit cărţile pe care le citeam. Ne-au oprit din mărunţimea de lucruri pe care le făceam. Ne-au durut, de parcă acea uşă care mai devreme se luase de degetele copilului, ajunsese şi la noi. Şi ne apăsa. Ca pe nişte tuburi cu pastă de dinţi, ca să vadă: suntem goi şi doar părem plini pe dinafară?

Mama a tăcut. Aşa cum tac toate mamele, atunci când tocmai au îmbibat încă o durere. Iar eu m-am gândit. Ce-ar fi dacă unele cuvinte nu ar mai fi sunete, ci lucruri sau fiinţe?

Poate nu am mai lovi unii în alţii dacă, după o ceartă, casa s-ar umple cu pietre, ca un cimitir.

Poate nu am mai răni în dragoste dacă, după trădări, hoituri de flamingo ne-ar stăvili ieşirile.

Poate nu am mai minți dacă, după o nouă minciună, roiuri de vipere s-ar porni după noi, ca după nişte regi putrezitori.

Poate nu am mai fura, dacă lacrimile sărate ar fi singura apă care ni s-ar da vreodată.

Poate Dumnezeu a creat greşit cuvintele?

Fără a şti, pe atunci, că oamenii au mereu nevoie de dovezi.

Chiar şi ale propriei nimicnicii.

(imagine: „Mamă, nu mai plânge!”, sculptură de Martin Hudáček; sursa foto: cultura vieții.ro)