Clătita

Zi frumoasă, cu soare. Zi în care îţi vine să te descalţi în parc, să bei vin alb la amiază, să te gândeşti la bine şi să zici: da, nu-i rău! Într-o astfel de zi, eu şi Cătălina am decis să mâncăm o clătită pe Montmartre. Pentru că nu ne văzusem de o mie de ani. Pentru că merităm. Şi, desigur, pentru că ne era foame.

Cătălina stă la Londra. De aceea, pentru acest proiect al nostru supranumit „clătita”, ea a luat trenul şi a venit la Paris. Am ales restaurantul, mâncarea şi am început. Ce faci, ce faci, minunat, copiii cresc, salariul merge, dragoste este.

– Eşti cam slabă, îi zic. Cu invidie, desigur. Una normală, a unei femei care a născut doi copii şi care mănâncă dulce seara.

– Am fost cam bolnavă, îmi răspunde, zâmbind. Am avut cancer. Bunişoară clătita asta. Dar nu mai am, acum e bine.

Eu nu pot aşa. Eu nu pot pune clătita şi cancerul în aceeaşi propoziţie. Una e viaţă, fericire. Alta – frică şi lacrimi. Cătălina însă poate. Ea poate multe.

Cătălina este omul-zâmbet. Pe ea o vor toţi, oriunde. Dacă vine Cătălina, petrecerea va fi faină. Dacă râde Cătălina, va fi vesel. Dacă mănâncă Cătălina, toţi sunt hrăniţi. Dacă este Cătălina, totul va fi.

O ascult cum îmi povesteşte despre boala ei şi îmi imaginez cum arată faţa mea dintr-o parte. Doar ideea de cancer mă isterizează. Îmi vine să încrucişez degetele pe sub masă, aşa cum făceam când eram mică şi auzeam ceva înfiorător, doar ca să nu mă molipsesc.

Ea îmi povestea şi eu stam acolo ca o înapoiată, ca o obtuză, ca ultima proastă de pe planetă şi muream de frică. Simţeam cum frica s-a infiltrat în clătita mea, în apa din pahar, în vocea mea, în ziua ceea.

Nu i-am putut spune nimic Cătălinei, în acea zi, pe Montmartre. Nimic care să merite ascultat.

Să-i spui omului în astfel de momente că îl admiri e ca şi cum ai exclama: „Ce soare e acest soare! Ce aer e acest aer! Ce primăvară este această primăvară!”.

Voiam să o strâng pe Cătălina la piept, să o sărut în mijlocul capului şi să o zburlesc la ceafă, aşa cum le fac copiilor mei. Să o mângâi pe locul unde o doare şi să-i spun: „Gata, a trecut”.

Voiam să o pot face mică-mică, ca o fițuică, şi să o pun în buzunarul de la inimă, de unde să o pot scoate în orice moment. Când iar nu voi şti ce să spun în viaţă. Când iar va intra soarele în nori.

Când îmi va fi frică.

(sursa foto: femeicaminesicatineblogspot.ro)