Ciocolată

Astăzi lumea din cartier voia pâine. Nu doar pâine se vede, pentru că nu ne mișcam deloc, iar din urma mea coada la boulangerie creștea și creștea. Brutarul era fericit și îndesa cu plăcere în papornițele oamenilor croissant-uri, și pain-aux-raisins-uri, și eclere zemoase, și tarte cronțăitoare. Agitația îl făcu să pară și mai rumen, iar succesul aluatului și mai vorbăreț. Boulangeria este singurul loc unde francezii stau la coadă cu mândrie și cu stoicism. Anume la boulangerie lumea uită de poziția socială, de vârstă, de venituri și se înfrățește cumva prin intermediul acestei pofte de pâine.
În timp ce îmi așteptam rândul, pe lângă mine treceau vecinii mei de cartier mai matinali. Pe jos sau pe biciclete, ducând la familii sau oameni dragi bucurii duminicale tradiționale: pâine, flori și ciocolată.
Un domn îmi atrase atenția în mod special. Într-un palton bej, cu pantofi din piele de două culori, mănuși și beretă – el ducea un tub lung, ornamentat cu o fundă roșie și un mănunchi de frezii. În cutie era ciocolată, pentru că noi toți – oamenii din cartier – cunoșteam acest mod de a împacheta marfa al șocolatierului. Bărbatul mergea cu pași largi și apăsați, astfel încât poalele paltonului se desfăceau lateral ca niște vâsle, care îl mișcau înainte. Zâmbea. Era clar, se ducea în musafirie. Nu pentru restul motivelor, ci pentru că o astfel de ciocolată nu se mănâncă singur acasă.
Ciocolata pe care o ducea costa o mica avere. Mai presus de bani, însă, era o operă de artă. Pentru că fiecare bobiță, fiecare pătrățel, romb sau dreptunghi din acel tub a fost mai întâi gândit, apoi umplut, apoi sculptat, apoi aranjat în compoziții feerice de către șocolatier… Ca mai apoi să fie transmis cu aceeași delicatețe și mândrie cumpărătorilor care înțelegeau și apreciau toate eforturile lui.
Până a veni la Paris nu prea mâncam ciocolată. Îmi părea toată la fel. Unele ciocolate îmi plăceau mai mult decât altele, însă tot banale erau. Făcute la konveier, vândute la kilogram sau sacoșă, infiltrate pe mesele de sărbătoare ca niște decorații obligatorii. Cumpăr și acum unele ciocolate de acasă, dar nu pentru gustul lor, ci pentru dorul de copilărie, părinți, prieteni.
Francezii însă au ciocolata în gene. Pentru ei, mâncatul ciocolatei este o întreagă știință. Ei o caută, o aleg, o savurează, o poartă prin viață și prin amintiri, o laudă și o admiră ca pe ceva viu. Am aflat atâtea povești cu participarea ciocolatei, încât aș putea scrie o carte.
O ciocolată fierbinte băută pe ploaie, la cea mai insipidă terasă, poate împrieteni pe viață doi străini.
O jumătate de ciocolată, oferită unei femei nefericite pe un pod, în miez de noapte, poate duce la o poveste de dragoste ca în filme.
O ciocolată cu lapte, oferită colegilor înțepați la școală, te poate face un pic mai acceptabil.
O ciocolată mâncată cu un coleg în locul unui prânz poate pune bazele unei noi afaceri. Și a unei noi familii.
O ciocolată mâncată printre lacrimi, după o despărțire, poate naște o viață nouă, mai bună și mai demnă.
O ciocolată sărată, urmată de reproșuri și strigăte, poate împăca o ceartă purtată în suflet ani la rând.
O ciocolată cumpărată din ultimii bani, mâncată hulpav și cu regrete, poate fi scânteia de optimism de care avem nevoie atât de mult.
O ciocolată mâncată pe un vârf de munte, urmată de o ultimă plimbare din viață, poate fi cel mai frumos mod de a muri.
După pâine, mi-am cumpărat astăzi și ciocolate. Cinci pătrățele. Câte unul pentru fiecare dintre noi și unul de rezervă – în caz că viața mi-l va cere.

(sursa foto: sectia-copii-bjbihor.blogspot.ro)