Cina

Pentru cină, Jane îmbrăcase rochia cea albastră cu mâneci trei sferturi, iar asta însemna mai multe lucruri. În primul rând, pentru că avea guler, rochia trebuia purtată cu părul ridicat sau măcar prins, sau altfel, însă nu pe spate, ca de obicei. Apoi, pentru că avea urechile expuse, se cereau niște cercei – pe care Jane i-a pus desigur, dar numai pentru că așa dicta situația.

Și nu în ultimul rând,  pentru că în această rochie strâmtă numai putea ședea pe scaun ca de obicei, ci trebuia să-și îndrepte spatele, Jane s-a văzut nevoită să-și pună și un colier. Discret, desigur, dar colier. Jane era mulțumită. Se uită la soțul ei, care părea să fie în altă lume, și continuă să mănânce supă.

– E delicioasă, nu găsești? E din dovleacul din grădină. Mă gândeam că înghețase, dar nu. Uite ce bun s-a dovedit a fi… uite cum…

Jane făcu o pauză. Bărbia îi tremură, lingura rămase în aer, cerceii sclipiră. Îl privi din nou pe Frank. Mai insistent de data aceasta.  Păru, pentru o secundă, că va izbucni în plâns, dar, ca de multe alte dăți, nu făcu nimic. Nici Frank nu răspunse.  De fapt nu făcu nicio mișcare, absolut niciuna, cu atât mai mult o mișcare care să o fi motivat să continue discuția. Jane însă a continuat.

– Ar trebui să terminăm azi șarlota… a mai rămas puțin de tot și nu aș vrea să o arunc. Mai ales că am pus și afinele celea culese de tine vara trecută. Au prins foarte bine.

Jane se ridică de la masă și se grăbi la bucătărie, de unde ieși cu o tavă mare în care se zărea un colț de șarlotă. A început să-l scobească aprig cu o lingură de lemn, încercând să transfere desertul pe farfuria din care servise brânza ceva mai devreme. Nu reușea însă. Șarlota se pleoștise și se scurgea acum peste marginile farfuriei, peste fața de masă și peste rochia ei. Jane încerca disperată să adune surplusul de mere cu un deget. Tava grea din cealaltă mână, căreia ea nu-i găsise încă un loc, o făcu să-și piardă echilibrul și mințile. Jane strigă. Aruncă tava, luă farfuria cu mormanul de mere și o aruncă în urma tăvii.

Apoi își făcu un ceai de mușețel, fără a-l mai întreba pe Frank dacă vrea și el unul. Tăcerea lui apăruse de câteva săptămâni. Cred că era timpul să facă ceva, se gândi Jane. Lucrurile nu mai puteau continua așa. Pe la jumătatea cănii simți că râde. Isteric, în hohote, așa cum râd actorii ca să fie auziți și din ultimul rând. Diferența era ca ea, Jane, nu era la teatru. Ea, în rochie și cu cercei, era la ea acasă. Cu Frank.

Cina se sfârșise. Jane, fără a se ridica de la masă, își scoase rochia. Apoi cerceii. Își desprinse părul.

– Mamă, ce-i cu tine în halul acesta, ai băut?. Victor intrase fără să mai sune la ușă. Oricum ea nu deschidea niciodată.

– Nu, nu am băut, și dacă aș fi făcut-o? Am luat cina cu tatăl tău, ce e rău atunci când doi soți, în casa lor, în dreptul lor, beau un pahar cu vin sau o sticlă, sau un ceai…

– Mamă … mamă… gata! Mâine mergem la doctor. Așa nu mai poate continua. Și ia naibii fotografia asta de pe masa. El e mort, înțelegi, mort…, iar tu ești vie… vie…

Victor o luă în brațe și începu să plângă împreună cu ea. Jane, în furou, cu colier, cu mâinile și fața pline de sos de mere, părea o nălucă.

Frank continua să tacă.

(sursa foto: terapii.net)