Cântecul

Claude Monet, „Vedere cu Tamisa și Westminster” (sursa foto: nationalgallery.co.uk)

Haimi îngheța. Nici mașina nouă a soțului, nici paltonul nou cu guler de chinchilla, nici mănușile noi din piele fină cu căptușeală nu o puteau elibera de frigul care o urmărea peste tot în această țară, nouă și ea. Ed o privi nemulțumit cum tremura pe scaunul din dreapta lui și-i zise aspru că iar s-a pornit dezbrăcată și colorată. Că aici nu e India. Că e timpul să se obișnuiască cu noua viață. Cu noul statut.

Haimi zâmbi vinovată, dându-i dreptate. Ca de obicei. Fața ei frumoasă, țesută parcă din fire de mătase măslinii, păli. Ochii i se umeziseră, iar buzele îi tremurau. Femeia deja plângea, în felul său. Din fericire însă, Ed nu observă nimic din toate acestea. Bucuros că semaforul se făcu verde, porni grăbit mașina

– Și te rog să nu te apuci de cântat, ca data trecută, îi mai spuse. Nu-i nevoie să părem mai țărani decât suntem.

Haimi zâmbi din nou și, din nou, îi dădu dreptate.

Tăcură amândoi. Ed găsi la radio un talk-show și asta însemna că nu va mai spune nimic până vor ajunge. Ea își rezemă capul de geamul înghețat al mașinii, simțind cum frigul sticlos îi amorțește tâmpla. Închise ochii și se gândi la soare, la Calcutta. La surorile ei mai mici. La mama bună, la bunica înțeleaptă. La femeile gălăgioase și prietenoase din viața ei. La muzică, la dansuri. Și toată ființa i se umplu de culori și mirosuri dragi, de râsete, de cald, de bine. Deschise nevrând ochii, ca un copil care se încăpățânează să rămână în visul și somnul calde. Realitatea era alta.

Ea, Haimi, nu mai era la Calcutta. Nu mai era printre ai săi. Era alături de Ed, soțul ei, cu care venise la Londra în urmă cu un an. Ca să trăiască regește și să fie putred de bogată, spre invidia tuturor fetelor rămase acasă. Căci o astfel de fericire ca a ei, a unei fete foarte frumoase, dar atât de simple, nu visase nimeni. Nicio rudă din neamul ei păcătos, și cu atât mai mult ea – care nu știa viața deloc.

Își trase poalele paltonului peste mătasea fină, de un roșu aprins. Era cea mai frumoasă haină pe care o avea. Pe care a avut-o vreodată, de fapt. O haină primită la nuntă de la bunica. O haină care îi amintea de casă și în care se simțea vie. Roșul ei contrasta puternic cu restul: cu mașina, cu paltonul, cu frigul, cu Londra. Cu Ed. Dar se împăca bine cu ea – cu Haimi. Iar ea avea nevoie de aliați. Mai ales astăzi, când mergea din nou în acea casă…

Prima dată Haimi mersese în vizită la șeful lui Ed la câteva zile după ce ajunsese la Londra. Palmele ei mai păstrau încă desenele cu Henna de la nuntă, iar ochii ei – sclipirea unei femei abia măritate. Pe atunci Haimi cânta des și purta floare în păr. Hainele ei miroseau a mirodenii și parfumuri de acasă. India încă era cu ea, iar Ed îi zâmbea. Se bucurase enorm că va merge la o petrecere. Își sunase toate surorile, mama și bunica pentru ca să le povestească despre marele eveniment. Ca să pună la cale, cum făceau toate femeile din familia sa în astfel de situații, ținuta. Să se consulte asupra cadoului. Urma să fie frumoasă, foarte frumoasă. Să strălucească. Să îl facă mândru pe Ed…

Totul însă mersese altfel decât se așteptase ea. La ușă îi primi un bărbat beat, care spuse că nu ține minte să fi comandat țigani la petrecere. Era o glumă și Ed râse mult și tare, ca să înțeleagă toți că el a gustat-o, Haimi însă nu știa deloc ce să spună. Iar pe Ed l-a supărat acest lucru și i-a amintit despre prostia ei mult timp după asta. Apoi a fost acea stânjeneală când Haimi s-a dus la bucătărie, cum era obișnuită în toate casele din India, ca să ofere ajutor gospodinei. Acolo însă i s-a răspuns rece că nu e nevoie de ajutor, că totul este pregătit. Iar când Haimi s-a oferit să spele niște pahare, acest lucru a fost considerat o ofensă. A fost trimisă la musafiri, pentru că aici lucrurile se fac cu totul altfel.  La masă, fiind așezată între doi bărbați care i se băgau în suflet, ea din nou nu a știut cum să se comporte. Îl privea pe Ed, nedumerită, de ce nu stau alături? De ce nu stă împreună cu femeile, cu care ar avea ce povesti? Ed însă nu o privea deloc. De parcă și el, ca și ceilalți, se rușina de ea. Haimi știa că greșește, vedea că totul e rău, că Ed este nemulțumit. Dar se simțea amorțită. Se simțea ca o flacără într-o cameră plină cu gheață.

– Poate ne cânți ceva?, o întrebă, într-o doară, gazda amețită. Seara era aproape pe sfârșite, Haimi – de mult gata să plece acasă. Dar a cântat. Spre surprinderea tuturor, spre nemulțumirea lui Ed care, mai târziu, i-a spus ca fusese o provocare. Iar ea a fost o proastă.

În seara ceea Ed o jignise pentru prima dată. Iar de atunci mereu. De atunci, Haimi se simțea mereu o străină.

 – Și te rog să nu te apuci de cântat ca data trecută, i-a spus din nou Ed, în timp ce parca mașina. Iar Haimi i-a zâmbit, ca de obicei…