Bucăți

Una, două, trei. Patru, să fie. Bucăţile de zahăr se îneacă stângaci în cafeaua mea. Iulia se uită la mine înţelegător. Ştiu ce gândeşte. Dar nu spune. Iulia este simţită. Şi deşteaptă. Şi bună. Dar nu agasant de simţită, deşteaptă şi bună. Atât cât să o crezi.

Iulia scrie, dar trebuia să se facă preot. Şi să scoată la iveală păcatele oamenilor, la o cafea cu patru bucăţi de zahăr.

Dulcele din cafeaua mea nu este întâmplător. Eu am astfel de perioade nesătule. Când vreau mult, mare, scump. Gustos şi lucios. Acum şi hapsân. În aceste zile nimic nu mă mai încape. Străzile sunt înguste, maşina veche, eu bătrână. Vacanţele scurte, iar serviciul lung. Atunci îmi pare că sunt din nou la cantina şcolii unde se împart brânzoaice, iar eu mai vreau o porţie. A treia. Şi nu-mi pasă dacă mă va durea burta. Sau dacă restul copiilor nu au mâncat. Îmi iau farfuria şi, molfăind brânzoaica în curs, mă duc iar să cer de la viaţă. Încă o porţie. Încă o bucată.

Iulia, pe de altă parte, nu cere. Ea – dă. Mai întâi a venit cancerul şi i-a cerut un sân. Şi i-a dat. Apoi, ca să împace acel gol, şi-a tăiat o bucată din spate. Şi i-a dat. Când a rămas fără serviciu – un loc în care şi-a lăsat sufletul cu chirie – iar a dat de la ea. Şi parcă nu mai avea de dat. Dar boala a revenit. Hapsână. Nesimţită. Molfăind. Şi iar a cerut. Iar Iulia a zâmbit. A împins brânzoaica şi a spus:

– Ia-o, hai ia-o şi pe asta.

Iar acum stă în faţa mea, senină. Bună. Nespus de frumoasă. Dintr-o bucată. Bând ceai verde, curat, fără dulce. Luând de la viaţă doar cât are nevoie. Şi chiar mai puţin. Cu farfuria mai mereu goală. Însă împărţind la toţi din jur. Câte o bucată.

Din ea.

Imagine de pe www.tablouricanvas.eu