Apusuri

Grădina a existat mereu, ca un al patrulea copil.

La fel ca şi ceilalţi trei fii, şi ea trebuia hrănită, încălzită, scoasă din boli. Ferită de friguri şi răutăţi exterioare. Strânsă la piept după furtuni. Încurajată cu vlăstari noi. Toate făcute cu răbdare. Cu zâmbet. Cu lipsuri în alte părţi.

Această dragoste a socrilor mei pentru anexa din dosul casei continuă să mă nedumirească. Să mă încânte. Să-mi strige în gura mare câte mai am încă de învăţat despre dăruire.

Ziua lor începe în grădină. Chiar dacă plouă sau ninge, e furtună sau viscol – merg să îi spună bună dimineața. Să ciupească o buruiană, să acopere o rădăcină, să lege un ram prea rodit.

Apoi, pe la amiază, oricât de ocupaţi ar fi, merg să o vadă din nou. Să o cinstească cu nişte apă. Să o laude pentru o floare. Să îi guste un fruct. Să nu o lase singură… Şi câte prânzuri, câte ceaiuri cu lapte, câţi biscuiţi au devorat împreună!

Serile, deşi englezeşti şi friguroase, nu o uită. De la geam, de lângă lampa sfioasă, o urmăresc. O aprobă.

Peste ani au continuat să o crească ca pe un viu. I-au umbrit locurile delicate. I-au însorit colţurile uitate. Au înnoit-o, ca pe o fată mare, cumpărându-i seminţe deosebite şi plante neauzite. I-au adus din călătorii pietre colorate. Au presărat-o cu scoici din mările lumii. I-au pus, la umbră, o bancă – ca să o odihnească.

Nici ea însă nu le-a rămas datoare.

Când le-au venit musafiri – şi-a arătat cuminte toate splendorile.

Când le-au apărut nepoţii – şi-a sacrificat cele mai colorate flori ca să-i veselească.

A născut frumuseţi darnice.

A inventat mirosuri care mai de care.

A înverzit şi s-a schimbat mereu doar pentru ei.

Iar acum, spre sfârşit, când nu mai au vlagă şi putere, a venit rândul ei să îi îngrijească. Să le aline vârsta.

Să aştepte în fiecare seară, împreună. Apusul.

Foto: Andi Spot