Literatura de azi 
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.
Într-o zi călduroasă de vară, o fetiță pe numele Alice a ieșit pe malul râului împreună cu sora ei. Fetele s-au așezat pe iarbă și au început să citească, când, deodată, un iepure alb, îmbrăcat cu veston și cu pălărie pe cap, le-a sărit în față.
-Vai de mine! Voi întârzia, se văicărea iepurașul, țopăind pe drum înainte.
Alice se ridică repede și porni după el. Iepurele alb traversă câmpul și intră într-o scorbură de copac. Alice, ținându-i urma, se trezi într-un coridor ciudat și nu văzu nici urmă de iepuraș.
-Unde să fie? Doar nu l-a înghițit pământul? se întrebă ea mirată.
Dintr-o dată, zări o ușă mică, acoperită de o perdea verde. Uitându-se pe gaura cheii, fata văzu o grădină minunată, plină de pomi, flori, fluturi și păsări. Prin grădină trecea un pârâu și peste pârâu se întindea un podeț. Văzând grădina, Alice se gândi că i-ar plăcea tare mult să ajungă acolo. Dar nu știa cum. Uitându-se cu atenție împrejur, observă o masă de sticlă pe care se afla o cheie.
-Precis că aceasta este cheia de la ușiță! Dar ce folos, fiindcă oricum sunt prea mare ca să încap prin ea, se văicări fetița.
Apropiindu-se de masă, văzu pe ea o sticlă, pe care scria: bea-mă!
-Ce îmbietor! Chiar că mi-e sete și îmi prinde bine o gură de apă.
Alice luă sticla și înghiți cu poftă.
-Vai de mine, mă fac din ce în ce mai mică! Acum, probabil că voi putea intra prin ușiță, dar pentru asta am nevoie de cheie. Și cum să ajung la ea?
Uitându-se mai cu atenție, văzu o cutie cu prăjituri, pe care scria: Mănâncă-mă!
-Fie ce o fi, mai mică de atât nu pot să mă fac, decise fata și începu să mănânce. Deodată Alice a început să crească și s-a făcut atât de mare, încât cu greu își mai zărea pantofii. Ea a început să plângă și din lacrimile ei s-a format un izvoraș. Uitându-se pe geam, îl văzu pe iepurașul cu pălărie și îl strigă.
Acesta se sperie, fugi și scăpă din mână un evantai. Alice luă evantaiul și începu să-și facă vânt, dar, cu fiecare mișcare a mâinii, se făcea din nou tot mai mică. Alice să făcu atât de mărunțică, încât a fost luată de apa izvorașului pe care îl formase ea din lacrimi. Dusă de valuri, ea a ajuns afară din încăpere. Lângă ea, plutea și un șoricel, pe care l-a întrebat:
-Cum aș putea ieși de aici?
Dar șoricelul nu i-a răspuns. Atunci Alice s-a prins de coada lui și s-a tras afară, la mal. N-a stat mult să-și tragă sufletul, când a zărit o omidă uriașă fumând, care a întrebat-o:
-Cine ești tu?
-Nici eu nu mai știu, ba sunt mare, ba sunt mică, îi răspunse Alice.
-O, aceasta este un lucru obișnuit la noi. Privește, dacă muști din partea aceasta a ciupercii, te faci mică, iar dacă muști din partea cealaltă, te faci mai mare, îi spuse omida și dispăru în fum.
Alice a mușcat o bucată din ciupercă și se făcu mai mare. Apoi a pornit să colinde această ciudată împărăție. La umbra unui copac era întinsă o masă, la care stăteau Nebunul cu pălărie și Nebunul lui Aprilie, care-și luau gustarea. Lângă ei dormea o marmotă. Alice a intrat în vorbă cu ei , bucuroasă că are cu cine povesti.
-Ia loc la masă și bea un ceai cu noi! au îndemnat-o mesenii.
-Dar ce sărbătoriți? întrebă Alice.
-Noi sărbătorim ziua de ne-naștere a lui Alice, îi răspunde Nebunul cu pălărie.
-De ce ziua de ne-naștere? se miră fata.
-Păi, ziua de naștere se sărbătorește doar o dată pe an, pe când ziua de ne-naștere o putem sărbători în fiecare zi.
Lewis Carrol, fragment din „Alice în Țara Minunilor”
(rubrică realizată de Odilia Roșianu)
(sursa foto: tvmania.ro)
